Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Exotic club

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O vale a paradisului


Radu Sergiu Ruba

06.10.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mojacar era în urma cu 40 de ani o înjghebare de vreo şase case la ţărmul Mediteranei, între Murcia şi Almería. De jur împrejur, valurile mării, revărsarea nesfârşită a colinelor şi vastitatea unei tihne ce părea că nu va cunoaşte tulburarea. Atunci s-au stabilit aici, căutând diafanul unei lumini pe care numai arta lor ştie să-l viseze cu adevărat, pictorii danezi Paul şi Beatrice Beckett. De fapt, Paul era mai mult scoţian, înrudit de departe cu celebrul dramaturg irlandez cu acelaşi nume. Orfan de mic, Paul fusese adoptat de o familie daneza, păstrându-şi însă numele cu rezonanţe celtice.

Astăzi, spaniolii folosesc încă termenul de pueblo pentru Mojacar, adică un sat, dar unul în plină expansiune urbano-turistică, un refugiu internaţional cu faţa la mare. Din interior, dinspre vest, presează continuu deşertul. Localnicii povestesc că în urmă cu 20-30 de ani, pustiul reprezenta doar o aluzie îngrijorătoare, în schimb, la acest început de mileniu regiunea Almeríei consemnează, sterile şi în culori nici una asemănătoare cu celelalte, coline şi creste lipsite de vegetaţie, toropite sub greutatea unei călduri şi mai cu seama a unei tăceri de început ori de sfârşit de lume. Vegetaţia s-a restrâns mult, înaintează 10-15 km de la ţărm către interior, după care prinde a se rarefia. La Mojacar, totuşi, livezile de lămâi şi de portocali îşi răspândesc miresmele prin defilee şi peste dealuri, copleşesc văzduhul cu această efuziune a lor, în cea mai frumoasă lună ce se abate într-un an asupra ţinutului, altfel spus, într-un aprilie al lui 2002 care, atunci când nu ţi se impune prin propriile ei imagini, îndreaptă gândul spre versurile romanţei lui Carlos Canno: “Abril para vivir, abril para cantar, abril para encontrar un nuevo amor”.

Aici, la Mojacar, între mare şi deşert, între coline, livezi şi prăpăstii surprinzătoare, se găseşte un loc numit Valparaiso. Am intrat pentru prima oara în comunicare şi am avut schimburi personale cu acest topos exaltant, chiar şi numai cu numele său, când am tradus romanul lui Michel Tournier “Vineri sau viaţa sălbatică”. Venea vorba acolo de Juan Fernandez, arhipelagul exilului marinarului Alexander Selkirk, modelul real al lui Robinson, situat în Pacific, la 600 de kilometri de portul chilian Valparaiso. În acel port s-a născut daneza Beatrice Beckett care, odată stabilită în Spania, la Mojacar, a înfiinţat Fundaţia Valparaiso. Aceasta reuneşte în fiecare lună un grup de 8 artişti din întreaga lume. În aprilie 2002, s-au întâlnit în reşedinţa fundaţiei, edificiu în stil tradiţional iberic cu influenţe maure, 3 pictoriţe din New York, între care una născută la Cernăuţi, un sculptor canadian, cu ascendente familiale la Liov, o alta pictoriţă, de data aceasta o suedeza locuind mai mult la Copenhaga, o prozatoare din Stockholm, îndrăgostită de insule şi având cărţi scrise în Patmos şi în Gotland, subsemnatul şi Nicoleta Ruba, autoare de cărţi şcolare, cu evidente nuanţe literare întru seducerea imaginaţiei copiilor. S-a lucrat intens, deoarece în final, fiecare a trebuit să-şi prezinte isprăvile realizate în acest aprilie dintre mare şi deşert. Fundaţia are obiceiul de a păstra lucrările celor care îi calcă pragul. Pictorilor le-a pus la dispoziţie studiouri speciale, sculptorul a valorificat oferta generoasa a peisajului, iar scriitorii au avut o dubla misiune: de a crea în original şi de a-şi traduce poemele şi proza în spaniolă sau în engleză.

Dar mai întâi de toate, au absorbit cu toţii spiritul inefabil al Spaniei, o sinteza greu de tradus între o civilizaţie rurală foarte veche, duh al Orientului şi deschidere spre toate largurile lumii. Jean Negulescu recunoştea spiritul acestei ţări în atitudinea spontan prietenoasă a unui bătrân din Cartagena. Nici bătrânii din Mojacar nu sunt altfel: pe drumeagurile de ţară, suitoare şi coborâtoare dintre livezi, te saluta, te întreabă uneori de unde vii, se oferă să te ajute, să se întindă la poveşti. Deasupra întregii privelişti, pluteşte, inconfundabilă şi dominatoare mireasma florii de portocal. Poate că suita pentru chitara Iberia a lui Isaac Albeniz, concentrează ideal dimensiunile amintite ale Spaniei: partea I, Triana, invită în pitorescul port al Sevillei la Guadalquivir, cel mai iubit şi mai omagiat loc de pe Pământ de către cântăreţii ţigani de flamenco, un topos de un colorit şi o libertate a vieţuirii aproape magice, în cândva cel mai cosmopolit oraş al Peninsulei Iberice. Partea a II-a evoca El Albaicin, cartierul maur din Granada, iar partea a III-a, El Puerto, întoarce privirea spre orizonturi de parca întreaga Spanie s-ar putea concentra în simbolul porţilor şi al porturilor.







Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer