Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Exotic club

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Revanşa lui Homer


Radu Sergiu Ruba

20.10.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Text publicat în România Literară, nr. din 14-20 mai 2003

Vocea aedului


Literatura este, fără îndoială, anterioară scrisului. E o invenţie a sălbaticilor, ea însăşi specie sălbatică, multă vreme cinegetică şi carnivoră. Edgar M. Forster are un scenariu pentru peşterile neoliticului, poate chiar ale paleoliticului: Spre seară, în jurul focului, temându-se teribil de întuneric, mănunchiul de oameni se încălzeşte, ascultându-l cu pietate pe unul dintre ei. Este povestitorul, omul cuvântului, al memoriei şi al imaginarului care nu are voie să lase auditoriul să se plictisească ori să adoarmă. Plictisul e un demon care, odată cuibărit în ascultători, poate să-l alunge-n calea fiarelor ori să-l ucidă pe narator.
Povestitorul ducea peste tot literatura cu sine, aşa cum îşi purta prin lume imaginaţia, memoria şi vocea. Mai târziu, în vremurile mai istorice, pe Mediterana, de unde avem imagini, el a luat cu sine lira, harfa, mă rog, o metaforă palpabilă a corzilor sale vocale şi o prelungire a acelor strune. Nu a mai depins de micul său trib, de vânătorile şi de grotele sale, ci a prins a se mişca cu o oarecare libertate pe la curţi de principi, de tirani, pe la generoase adunări de oameni. Putea să-l asculte oricine, cu excepţia surzilor. El era literatura şi, de multe ori, povestitorul, poetul, aedul era orb...

Există şi în asta un joc al necesităţii: zecile de mii de cuvinte ale poemelor epice aveau nevoie de o memorie fabuloasă precum cea a orbilor spre a putea supravieţui uitării. Apoi, acompaniamentul textului, iluminarea ritmului său interior, desăvârşirea armoniei sale cerea de asemenea un auz rafinat, exersat vital în templul logosului precum cel al aceloraşi cântăreţi orbi. Din specia acestora face parte Homer şi alter ego-ul său, aedul Demodocos din Odiseea în care părintele epopeei se înfăţişează pe sine în chip neechivoc şi cu un realism numai de el ştiut.

Când Pisistrate, tiran al Atenei, dar şi al oralităţii (527-500), porunceşte transcrierea Iliadei si a Odiseei pe papirus, începe declinul neamului angelic al homerizilor. Se aprinde în schimb Luceafărul de Ziuă al literaturii surzilor, antiorală, înlănţuită în semne vizuale pe argilă, papirus, piatră, piele de oaie, de viţel, de om, întinsă pe toate suprafeţele mai netede până către marginile lumii, numai să fie atâta lume văzătoare, cu cea surdo-mută cu tot, care să o poată citi şi pricepe. Toată această inundaţie se interpune între autor şi cititor, îi separă, îi îndepărtează unul de altul, îi face să resimtă întreaga drama a smulgerii fiecăruia din cuplul literar post-mitic şi pre-pisistratic.
E adevărat că vine el încet-încet şi Evul Mediu cu trubadurii si, cu menestreli, cu o parte a literaturii preluată de voce si de acompaniamentul altor corzi. Dar acum textele sunt mai scurte, memoria poate fi mai puţin homerică, iar în plus, cântăreţul trebuie să fie teafăr, fiindcă are de cucerit castelane ori de pornit oricând în cruciadă. Bineînţeles, asta dacă nu cumva îşi vâră în cap să moară la propriu, precum Jofre Rudel, de dorul niciodată văzutei de către dumnealui prinţese din Tripoli şi, pe deasupra, nu prea atestată documentar.

Universul sub un deget de copil

Rezumând şi neidealizând accesul orbilor de rând la literatură era cu putinţă în epoca aezilor în măsura în care drumurile lor se intersectau cu cele ale cântăreţilor. Dar din momentul răspândirii scrisului şi a cărţii, lectura lor, pentru din familii înstărite de bună seamă, neascunşi de gura lumii ori neabandonaţi prin prăpăstioase pustietăţi, devine posibilă numai prin intermediul unei perechi valide de ochi şi al unei voci cooperante. Astfel au procedat cu siguranţă toţi intelectualii nevăzători importanţi (foarte puţini la număr) până la generalizarea alfabetului braille, dar şi mult după aceea.
Numai că Louis Braille a apărut exact la timp. Tocmai se înfiinţaseră, ca efect al climatului iluminist, primele şcoli pentru orbi în Occident (cea dintâi, la Paris, în 1784), tocmai se încheiase epoca napoleoniană cu campaniile sale militare, iar invenţiile de război rămăseseră în aer. Una din acestea era şi cea a căpitanului de artilerie Charles Barbier, fost coleg al lui Bonaparte la colegiul din Brienne. Artileristul născocise nici mai mult nici mai puţin decât o scriere nocturnă, după cum o numise chiar el, un sistem de semne bazat pe opt puncte scoase în relief prin perforarea unei plăcuţe subţiri de lemn ori din alt material potrivit. Pe fronturile Europei, prin această metodă le transmitea el soldaţilor săi ordinele de noapte, după ce-i învăţase să recunoască semnele prin palpare, pentru a nu fi nevoiţi să recurgă la codificări pe bază de emisii de lumină. În 1822, s-a prezentat cu această ispravă la Institut Royal des Jeunes Aveugles din Paris, intuind că procedeul său de comunicare tactilă ar putea să le fie de folos elevilor lipsiţi de vedere. Aici studia şi Louis Braille, în vârstă atunci de 13 ani. Vederea şi-o pierduse într-un accident, la trei ani, începându-şi , prin urmare, viaţa conştientă ca nevăzător. Băiatul a analizat sistemul lui Barbier, l-a modificat, i-a redus numărul de puncte la şase, dispunându-le într-un dreptunghi cu verticala de trei şi orizontala de două puncte. La 16 ani, Louis îşi definitivase alfabetul. După sute de testări, el a fost omologat în 1829.

Ei bine, prin aceste şase puncte aşezate sub forma unui dreptunghi care încape perfect sub vârful degetului arătător al unui copil, poate fi codificat întregul univers. Cu alte cuvinte, toate codurile de semne grafice inventate de om până la această oră pot fi transpuse în sistemul braille care, în acţiune, dezvoltă un număr enorm de combinaţii de puncte, de dispuneri ale acestora şi de modificare a sensului semnelor în funcţie de regimurile diferite ale mesajului. Pe acelaşi principiu operează şi calculatorul.
Primele cărţi în scriere braille au apărut desigur în Franţa, apoi, tot în franceză, în Elveţia Romandă şi în Belgia. A doua limbă a alfabetului braille a fost, la Rio, portugheza, pe urmă germana, italiana, neerlandeza şi, în fine, engleza.
Tipărirea cărţilor în braille le-a asigurat nevăzătorilor din întreaga lume accesul direct la educaţie şi la cultură. Şi totuşi, astfel de cărţi sunt extrem de voluminoase şi nici chiar metodele stenografice nu au izbutit să le îmblânzească prea mult dimensiunea. Romane precum Don Quijote, Mizerabilii, Război şi pace, cu volumele lor braille aşezate unele peste altele, pot să ajungă până în tavan, cu şanse serioase de a accidenta cititorul. Nu se cunoaşte însă nici un astfel de eveniment major.
Numărul cărţilor tipărite cu puncte în relief a fost însă multă vreme limitat, deşi astăzi, în unele ţări, datorită transferului direct în braille, prin mijlocirea unui software specific, a textului cules în scriere obişnuită pe claviatura ordinatorului, se poate obţine în versiune punctiformă tot ce se doreşte, într-un timp record. Oricât de scurt ar fi acest interval, între textul vizual şi cititorul tactil se interpun alte obstacole: procurarea cărţii dorite, apelul la echipamentele tehnice de profil, eventual, legarea paginilor rezultate în volum etc.

Textul vorbitor

Porţile paradisului lecturii par să se fi deschis pentru nevăzătorii de pretutindeni după 1990, o dată cu apariţia în număr semnificativ in lume a editurilor electronice şi a publicaţiilor pe Internet. Se afirmaseră între timp cărţile sonore, înregistrate pe bandă magnetică, apoi pe casetă, mai nou pe cd. Numai că şi aici, cititorul depinde de oferta existentă ori, acolo unde lucrurile merg repede, la comanda sa, el trebuie să stea la coadă să i se înregistreze cartea dorită.
Cu Internetul accentele se schimbă. E nevoie şi în acest caz de o invenţie diabolică!...
Ea se cheamă voce sintetică sau voce electronică, un program care citeşte corect, potrivit regulilor de pronunţie ale limbii respective, orice text la prima vedere. Aşadar, nu are nevoie de nici un reper prestabilit. Pusă în faţa unui fragment scris din memoria calculatorului, aflat pe dischetă ori pe un sit oarecare, un text total inedit pentru ea, vocea îl citeşte conform regulilor de pronunţie ale limbii engleze, dacă e programată astfel, chiar dacă textul e în poloneză. Fireşte că rezultă un produs auditiv mai dinspre vârful Turnului Babel, dar e o dovadă că programul de citire electronică îşi face datoria în orice condiţii.
Ideal este desigur să citeşti un text românesc cu un program pentru limba română. Există unul care funcţionează perfect sub MS DOS, dar incomplet sub Windows. Băieţii însă nu se descurajează: utilizează programul pentru italiană spre a citi textele html fără diacritice propuse de publicaţiile româneşti. O minoritate recurge şi la programul Wintalker realizat la Praga de un specialist ceh, lăsând încă pe alocuri de dorit, dar rostind corect sunetele specifice limbii române. Viteza de lectură poate fi reglată printr-o simplă apăsare de tastă, în sensul sporirii ei până la limita inteligibilităţii. Vocea turuie neobosită într-o cadenţă care ar pune la pământ orice erou de epopee retorică. Ea poate fi oprită unde doreşte cititorul, ca textul să fie abordat acolo cuvânt cu cuvânt sau literă cu literă. După care, prin acţionarea unei alte taste, sinteza vocală e lansată din nou cu aplomb de raliu pe pista textului.

Nici eu nu procedez altfel. Utilizez de câţiva ani buni vocea electronică. Am scris cu ea mai multe cărţi, am colaborat la ziare, am transcris traduceri, am redactat memorii, proiecte, programe, tot felul de drăcii în tensiunea fără de sfârşit spre a dobândi, inclusiv pentru cititorii audioelectronici, drepturi, egalitate, normalitate, şanse şi demnitate. Lecturile am continuat să le efectuez de pe casete magnetice, de pe dischete sau prin intermediul unor voci apropiate. Recent însă am decis să intru pe Net, pe siturile revistelor literare. Cel dintâi text html fără diacritice pe care l-am parcurs astfel a coborât din România Literară: “Mircea Eliade la o nouă lectură” de Alex Ştefănescu, din nr. 2 pe 2003. Au urmat şi altele şi vor mai urma.
Cert este că, la ora actuală, România Literară, (fiindcă în curtea ei, iată, se vorbeşte pentru prima oară în presă mai temeinic despre lectura audioelectronică a literaturii), curge frumos în casele a câteva zeci de cititori nevăzători spurcaţi la accesarea fonosintetică a Internetului. Cel mai performant pe orbită este prozatorul Cătălin Gavriliu, originar din Bacău, dar stabilit la Timişoara, afirmat mai cu seamă pe siturile unor e-edituri, în primul rînd Liternet. Dar dacă e să iau la socoteală liceele şi colegiile postliceale ale nevăzătorilor şi studenţimea de aceeaşi condiţie homerică, destul de numeroasă mai ales la Cluj, e lucru sigur că numărul cititorilor audioelectronici ai sitului Ziare.com sporeşte constant.
Nu înseamnă nicidecum că pe Net se poate citi orice cu vocea sintetică sau fără, că aici s-ar lăfăi deja toate bibliotecile omenirii cu porţile date de perete, trăgându-l înăuntru pe cititor de corzile vocale ale ordinatorului său. Oferta este încă limitată, iar în România, după tot felul de balize şi bariere ridicate de manageriatul siturilor, dintre edituri, Liternet rămâne singura integral accesibilă vocii electronice.
În faţa acestei oferte, omul se simte pentru prima oară liber. Ca să citească, nu depinde de o altă persoană, nu i se impune programul unei biblioteci şi a regimului ei de împrumuturi, nu e restrâns la ritmul lent al lecturii pe casetă magnetică, nici la ipostaza de cărăuş cu rucsacul al opulentelor volume braille. Şi, la urma urmei, ce i se livrează cititorului ocular pe Internet, i se propune în principiu şi celui auricular.
Şi toate astea în condiţiile în care vocea sintetică şi cititorul de ecran pentru limba română nu se produc în România, ci în Anglia, Cehia ori în Statele Unite unde costă 1200 (o mie două sute) de dolari. Tentativele de a realiza acest program de sinteză vocală în România s-au sfârşit deocamdată dramatic, jenant şi memorabil.
Există şi un display braille în uz mai ales prin alte părţi ale planetei. El costă 6000 (şase mii) euro. Cu toate acestea, sunt oameni care au adunat bani şi au adus în ţară vreo două sau trei exemplare.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer