Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Liter-Rock

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Hălăduind prin Comfortably Numb


Ruxandra Cesereanu

05.03.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pinkfloydiană pe viaţă şi pe moarte fiind, am mărturisit deja că am ascultat întâia dată sonorităţile respectivei trupe pe când aveam 14 ani şi eram în clasa a noua: a fost să fie Echoes de pe Meddle. Destul de repede am aflat apoi de Wish You Were Here şi Dark Side of the Moon. A fost coup de foudre şi a rămas aşa (un coup de foudre cu straturi masive de pasiune şi obsesie etc.). Şi mi-este limpede că aceasta este sonoritatea mea carnală, mentală ori sufletească, prin care mă pot defini. O asemenea patimă intensă până la mată luciditate de sine nu am făcut, în literatură, decât pentru o singură carte: Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov. Că Pink Floyd şi Bulgakov nu au nimic, dar chiar nimic, de-a face, este o altă mâncare de peşte, nu mai contează.

La şaptesprezece ani, eram într-a unsprezecea, proful nostru de biochimie (care era tânăr, arătos, inteligent şi... psihedelic, plus rocker, progresiv şi progresist - din fericire era căsătorit, aşa că nouă, fetelor, ni s-au aprins călcâiele doar muzical vorbind) ne-a pus, după-amiaza după ore, albumul The Wall, pe bucăţi, explicate întrucâtva. Am şi preluat revolta anti-Establishment, dar împotriva autorităţilor din şcoală, directori, profesori etc. Tot el ne-a trimis în oraş la The Band. The Last Waltz, care rula, paradoxal, în cinematografele comuniste. Era un film-concert, care aduna o puzderie de celebrităţi de care nu avusesem habar: aşa am aflat de Eric Clapton, Neil Young, Neil Diamond, Joni Mitchell, Van Morrison. Doar de Bob Dylan ştiam, fiindcă zdrăngăneam la chitară cântece de-ale lui. Ei, bine, la 17 ani am receptat The Wall prin melodia care a instituţionalizat, ca să zic aşa, albumul, dar şi prin compoziţiile mai lirice şi mai suave (cel puţin în aparenţă). Era, însă, acolo ceva care mă tulbura lăuntric mult mai mult decât voiam să recunosc şi de care mă temeam.

Despre Jim Morrison şi The Doors, despre Yes, Genesis, King Crimson şi alţii aveam să aflu câţiva ani mai târziu. Pe vremea aceea îmi căzuse cu tronc doar Pink Floyd, aşa încât la chefurile noastre de muzicanţi (întrucât eram mai mulţi care zdrăngăneam la chitară şi eram vocalişti) dansam pe Time, Shine On You Crazy Diamond şi Wish You Were Here (dar dansam şi pe July Morning, deşi mai mult de atât din Uriah Heep nu ştiam). Trebuie să recunosc cu amuzament că straşnic de tot dansam însă pe Abba şi Boney M, cei dintâi inculcau o veselie de viaţă care încărca în chip jucăuş, de aceea puteam dansa oricât aproape. Aşa se petreceau lucrurile prin 1980-1981. Mai dansam uneori şi pe Rolling Stones, Queen, AC/DC, Scorpions sau Dire Straits. Ehei, şi pe Smoke on the Water şi Child in Time (cum de-am uitat?). Jimi Hendrix nu ascultam deloc, fiindcă nu aveam de unde (dar auzisem de faima lui), însă empatizam frenetic cu răguşita Janis Joplin, în Summertime, în special. De Led Zeppelin nu aveam habar şi nici de Jethro Tull sau Manfred Mann ori Gentle Giant. Iar cea mai frumoasă melodie de dragoste a tuturor timpurilor - zic eu - Nights in White Satin, cântată de Moody Blues, aveam să o ascult doar doi ani mai târziu, când am frecventat ultimele festivaluri de rock şi jazz-rock din România comunistă, înainte să fie interzise.

După ce am terminat liceul şi am intrat la Facultatea de litere, am început să ascult Van Der Graaf Generator, sub influenţa a doi colegi maniaci (Corin B. şi Dana A.). Din români ascultam Phoenix şi Sfinx, dar şi Alexandru Andrieş. Şi folk o grămadă. Cântam cu trupa improvizată de la Litere din John Denver, Janis Joplin, Beatles, Dylan şi Pink Floyd, dar şi din Phoenix (ultimii, îngânaţi cu al lor haiduc-rock, cum îi tachina şi îi mai tachinează şi astăzi Corin). Şi mai cântam ritualic Hotel California (Eagles). În perioada cu pricina, a festivalurilor de rock, mi-am împletit părul în vreo 20 de codiţe, iar la ultimul festival de la Costineşti mi-am făcut două brăţări din furculiţe de aluminiu: pe una am purtat-o normal, la încheietura mâinii, pe cealaltă am pus-o la glezna stângă. Cu blugii mei strâmţi şi decoloraţi (şi cu tricourile cu grafitti ori cu cămăşile largi, bărbăteşti, până la genunchi) nu eram nici rockeriţă, nici hipiotă întârziată, deşi aşa ceva voiam să fiu.

Dar să mă întorc la Pink Floyd şi să nu divaghez cu proustianizarea. După ce am terminat facultatea şi am luat repartiţia ca profă de română, franceză, engleză şi naiba mai ştie ce, într-un mediu închis şi auster, scrobit de birocraţie şi sluj, melodia care m-a ajutat cel mai mult să nu o iau razna a fost Comfortably Numb, de pe The Wall. Puneam căştile pe urechi, pregătindu-mă cu voluptate pentru râvnita picătură chinezească, şi ascultam cât puteam de tare Comfortably Numb. Când nu eram eu posesoarea căştilor mântuitoare, bărbatul meu Corin asculta, la rându-i, cu nemiluita şi tot cu efect de exorcizare a realităţii, Van Der Graaf şi Peter Hammill.

Nu m-aş fi încumetat niciodată să scriu ceva despre Time sau Shine On You Crazy Diamond, pentru că sunt compoziţii nepământeşti. Dar Comfortably Numb, deşi la fel de minunată, este pământească. Şi, aşa cum am sugerat deja, terapeutică. Conţine traseul unei nevroze consistente care, dusă până la capăt, eliberează vertijul în cele din urmă. Magia benefic-maladivă s-a conservat perfect. Am ascultat adictă Comfortably Numb între 1985-1989, apoi, a doua rundă, între 1994-1995, când am scris Oceanul Schizoidian, singurul meu volum psihedelic şi cu efect dorit exorcizator, mai puţin pentru cititori, cât pentru mine însămi. Cine intră în Comfortably Numb nu poate ieşi pur şi simplu, ci este nevoit să se sălăşluiască o vreme prin abis şi să lupte cot la cot cu propria sa nevroză, să se ia la trântă cu ea, să nu o păcălească (ar fi o eroare), să şi-o lipească de trup, inimă şi creier (ca o meduză urzicătoare), o vreme, apoi să o lase să plece schilodită pentru totdeauna. Este compoziţia care conţine un întreg ospiciu Pink Floyd: or, fiecare purtăm un ospiciu în noi înşine pe care, din când în când, îl mai şi decongestionăm. Ne debarasăm de el. Că bateria neagră se reîncarcă oricum de una singură, e altă poveste. Comfortably Numb este o iscusită canapea psihanalitică şi o cură terapeutică de care avem nevoie, uneori sau totdeauna, ca de apă şi aer.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




3 comentarii

  • Comfortably Numb
    Cristi, 14.11.2010, 18:11

    Versiunea din video e cea din PULSE, probabil cea mai buna versiune live a melodiei.


  • visind
    Genesis1 [membru], 08.03.2009, 09:09

    Nostalgia vine cu virsta. Ceea ce noi receptam a fi Pink Floyd era de fapt David Gilmore. Si albumul sau Island este materializarea nostalgiei apartinind acestuia. Din fericire nostalgia sa ne da noua ocazia unui moment de retraire a memoriei camasilor lungi vopsite in Galus.
    Articolul este frumos, descrie o perioada cind eram tineri si potenti din pacate trecuta.
    Singurul repros este ca prin Confortably Numb nu poti haladui ci numai pluti. Ai picioarele amortite, minile neputincioase, trupul obosit. Mintea doar, pluteste, self sufficient.

  • marta
    marta [membru], 05.03.2009, 15:25

    Sunt o fană înrăită a formaţiei Pink Floyd, pe care nu mă satur niciodată s-o ascult. Mulţumiri autoarei pentru articol şi pentru amintirile plăcute pe care mi le-a trezit...

Spacer Spacer