Porcupine Tree, Floyd-ul zilelor noastre

În 1975, Steven Wilson era un băieţel de 8 ani, blond şi slăbuţ, care încă îl mai aştepta pe Moşul. La petrecerea de Crăciun din acel an, părinţii lui au primit două albume LP. Unul era Love To Love You Baby al Donnei Summer, celălalt The Dark Side of the Moon, Pink Floyd. Micuţul Steven a ignorat dulciurile şi maşinuţele pe care i le adusese Moşul, dar a clipit pofticios spre cadourile părinţilor. Pe care le-a ascultat apoi pînă ce vinilul a obosit şi discul a început să păcăne. Melomanii ar spune că puţine lucruri sună mai bine decît un album din vinil uzat, ascultat pînă la epuizare.

În 1987, Steven Wilson avea 20 de ani, era la fel de blond şi slab, dar nu îl mai aştepta pe Moş Crăciun. Între timp, ascultase şi altceva decît Pink Floyd şi Donna Summer, urmase cursuri de chitară - instrument pe care îl detesta în copilărie - şi experimentase. Fusese ajutat în această întreprindere chiar de tatăl său, inginer electronist, care i-a pus la punct un mini-studio de înregistrări şi mixaj. În acelaşi an de graţie 1987, începea povestea care continuă şi azi. Foarte tînărul Steven Wilson punea bazele unui grup numit Porcupine Tree. Se întîmpla la Hemel Hempstead, Hertfordshire, un loc ca oricare altul din Anglia profundă. Ploaie, soare, iar ploaie, iar soare, vînt, vînt, vînt, aer curat, aer curat, cu flori mai frumoase decît toate florile din lume, gazon marca Wimbledon, clădiri albe, cu aspect auster. Oameni civilizaţi, serioşi, cu un nebănuit simţ al umorului. În general, nimic din ce ar putea predispune să compui şi să cînţi rock progresiv, ambiental, cu accente psihedelice.

Am ajuns întîmplător la Porcupine Tree, acum vreo trei-patru ani cînd mi-a căzut în mînă un concert pe DVD, Arriving Somewhere, But Not Here. Concertul cu pricina se petrecea somewhere in Chicago. De atunci, am căzut prizonier. Îi ascult cu o poftă străină de saţietate. Oricînd, şi cînd sînt obosit, şi cînd sînt odihnit, şi cînd sînt deprimat, şi cînd mă simt împăcat cu mine însumi. Îi ascult oriunde - acasă, în maşină, în concediu, în timp ce scriu, în timp ce nu ştiu ce să mai scriu. Îmi induc o stare de confort spiritual, mă neliniştesc şi mă liniştesc în acelaşi timp, îi descopăr mereu alţii, simt filonul Pink Floyd, uneori miros şi urme de Zeppelin, şi amprente Yes. Încerc să descopăr unde ar fi Donna Summer în toată povestea asta, dar nu prea reuşesc.

Observ că Porcuşorii mei ţepoşi sună mult mai bine în concert decît pe înregistrările de studio, iar asta înseamnă că sînt foarte adevăraţi, ştim cu toţii că aşa e, că le prieşte scena mai mult decît studioul, contactul nemijlocit cu publicul în locul atmosferei de farmacie din studioul de înregistrări. Mai bag de seamă că primele albume - Up the Downstair, Signify, Stupid Dream, The Sky Moves Sideways, Metanoia - sînt căutări instrumentale, iar cele din 2000 spre zilele noastre - Lightbulb Sun, In Absentia, Deadwing, Fear of a Blank Planet - arată că drumul a fost găsit. Forţă şi delicateţe, curaj şi prospeţime. Calitate. O trupă vie, puternică, proaspătă, pe care nu o întîlneşti pe toate cărările rockului. Mergeţi pe mîna lor! Steven Wilson, Richard Barbieri, Colin Edwin, Gavin Harrison şi John Wesley vă vor purta într-o călătorie în care nu e nevoie de centură de siguranţă.


Ascultaţi Arriving Somewhere cu Porcupine Tree: