Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Liter-Rock

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Smoke on the Water


Ruxandra Cesereanu

19.03.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îmi plac o grămadă de sonorităţi din Deep Purple (fără ca aceasta să fie formaţia mea preferată): mai ales Sail Away, Mistreated, Strange Kind of Woman, Soldier of Fortune şi, fireşte, Child in Time.

Dar cea mai ritmată melodie din tot secolul XX, la nivelul rockului pur, cred că este inegalabila Smoke on the Water (1971). Are chitara cea mai obsedantă, sound-ul cel mai impetuos, limpede şi logic. Este aproape o matematică rock sau, mai exact, o algebră. Cine ascultă Smoke on the Water este în chip tranşant prins înăuntrul unei construcţii contrapunctice. E o fugă de Bach, preschimbată de hipioţii-rockeri britanici într-un sound la fel de obsedant.

Găselniţa acestei melodii care a făcut carieră stă în chitara bas: multă vreme, în rock, aceasta a rămas în plan secundar, în fundalul de atmosferă, ca un paravan sau filtru, punând în valoare restul sonorităţilor (vocile, percuţia, claviaturile, chitările celelalte). Dar în Smoke on the Water, chitara bas (profeţind hard-rockul şi heavy-metal) a devenit primadonă (privighetoare fatală) şi a trasat nucleul unei sonorităţi sobre, riguroase, dar cu efectul unui dans de derviş rotitor (întrucât fraza muzicală cu pricina are efect de drog). Este vorba de ceea ce eu numesc o sonoritate de diamant, de data aceasta şlefuit, foarte şlefuit.

Smoke on the Water are şi un alt atu: conţine un sound viril în sensul cel mai bun cu putinţă. Nu este un rock macho, ci unul profund viril, masculin-impetuos. Partitura chitării bas este foarte simplă, dar atât de bine gândită în simplitatea ei genială, încât nu are cum să nu te marcheze şi impregneze definitiv. Vocea (Ian Gillan) devine aici paravanul de odinioară, care era chitara bas, la fel chitara cealaltă patronată de Ritchie Blackmore (oricât de spectaculoase ar fi urcuşurile şi coborâşurile ei jimihendrixiene), iar claviaturile (John Lord) şi percuţia (Ian Paice) sunt roze de zahăr candel pe tort. Simplitatea genială a basului (Roger Glover) este aici întemeietoare, matricială. Şi în final o "blasfemie", poate: prefer să ascult acest cântec cu vocea din concert a lui David Coverdale (din Sail Away) şi nu neapărat cu aceea a lui Ian Gillan. Cred că vocea baritonală a lui Coverdale (care l-a înlocuit pe Gillan, după plecarea acestuia din trupă) se potriveşte mai bine, în acest caz, cu chitara bas a lui Glover. În ce priveşte povestea acestei melodii şi felul în care s-a născut ea, pletoşii de la Deep Purple îi datorează destule lui Frank Zappa şi trupei lui, cel puţin un incendiu în Elveţia şi halucinaţiile ivite din acest incendiu cu sens de destin muzical.

Post-scriptum:
Pentru o paranoia completă legată de această melodie rock arhetipală (sau mai exact de partitura bas arhetipală), pe youtube se găsesc o puzderie de variante, inclusiv încercarea a 1683 de chitări care cântă Smoke on the Water la Kansas City, pe un stadion!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer