Oameni... şi şoareci

S-a întâmplat într-o zi care a inclus şobolani în exces. Asta dacă îi acceptăm (şi de ce nu am face-o?) pe ei ca metaforă a dezamăgirilor care, fie ele mari sau mici, muşcă din orele care s-ar fi putut scurge cât se poate de obişnuit, ca dintr-o bucată de brânză. Ploua. Telefonul ţârâia veşti proaste. Mai aveam o oră şi ceva până când o întâlnire şi o sală de spectacol promiteau să coloreze o după-amiază altfel cenuşie.

Şi atunci ne-am întâlnit. Noi, care aparent nu aveam nimic în comun. Ne-am întâlnit într-o librărie în care aş fi putut să-mi fac prieteni printre clasici, modernişti, minimalişti, naturalişti, simbolişti, romantici, neoromantici şi toate soiurile de avangardă. În loc de asta, m-am lăsat moale într-un fotoliu şi mai moale cu o carte pentru copii. Şi am început să citesc despre Despereaux.

Cine ar putea crede că Despereaux şi cu mine nu am avea mare lucru în comun (el fiind şoarece şi eu om, eu fiind sceptică şi el literatură convenţionalizată pentru grupa mică), îmi va îngădui să fac câteva mărturisiri. Prima mea carte a fost Habarnam. Din care îmi aduc aminte desene, personaje, cuvinte şi jocuri de cuvinte (am întrebat zile în şir ce înseamnă "mâlţi"), în proporţie de 70%. Cu tot cu detaliile practice. Era cartonată, cam cât mine de mare şi o citeam în sufragerie, pe covor, cu pauze de joacă. Asta se întâmpla pe la începutul primăverii şi, în lunile următoare, cred că încă mă mai rugam să mi se citească şi nu riscam să fac singură efortul decât în cazul cărţilor cu poze. În vara care a urmat, însă, s-a întâmplat ceva care a făcut ca nimic din lumea mea să nu mai fie la fel, să nu mai aibă acelaşi miros, aceeaşi textură imaginativă, aceleaşi reverberaţii nocturne în vise cu spaime, şi vise cu zbor. În vara aceea, cum spuneam, am făcut cunoştinţă cu domnul Barrie.

Am auzit de multe ori oameni evocând primele întâlniri ale copilăriei ca pe madlena proustiană - momente aproape halucinante care te transportă într-un spaţiu senzorial şi sensibil odată familiar, decisiv, chiar, dar acum închis în cutiuţa magică a memoriei, în zona cu amintiri pe care le mai răvăşeşte, din când în când, o imagine, o melodie, un gust... Pentru mine J.M. Barrie şi Peter Pan sunt departe de a fi aşa ceva. Nu au intrat niciodată într-o stare de latenţă şi cred sincer că, dacă în vara aceea nu aş fi călătorit cu atâta fascinaţie, şi nerăbdare, şi candoare ficţională în Ţara de Nicăierea, lumea mea de azi ar fi fost altfel. Nu m-am visat Wendy, nu am vrut, după aceea, păpuşi care să semene cu Tilincuţa şi nu am mai încercat niciodată să zbor. Am adorat povestea. Sirenele. Ilustraţiile cu Peter şi indienii. Corabia piraţilor. Toată lumea aceea. Am citit-o fără nicio pauză de joacă şi, după ce am terminat-o, am luat-o de la capăt. Şi gata. Pe urmă n-am mai citit-o niciodată. Am văzut Hook, ca toată lumea. Şi, după alţi câţiva ani, domnul Barrie a căpătat trăsăturile lui Johnny Depp, în Finding Neverland.

Se spune că, dacă le reluăm, mai târziu, ne compromitem cărţile inocenţei, care nu mai ţin pasul cu fineţurile la care ne-am dedat, peste ani, în pagini care ne-au făcut să încâlcim şi să răstălmăcim lumea oamenilor mari. Nu cred că, în cazul meu, Peter Pan ar fi avut soarta asta. El şi cu mine avem în comun gustul pentru aventură şi o anume nevoie de a vedea lumea cu tot cu praful de zâne din ea. Şi nu prea văd cum ar fi putut lucrurile astea să se schimbe (chiar dacă al doilea e un obicei pe care încerc să nu-l practic constant, nu de alta, dar în lumea oamenilor mari ajungi să-ţi permiţi cam orice păcat, după o anumită vârstă, mai puţin naivitatea).

Am, însă, dovada concretă a faptului că praful de zâne există. Şi am să vă explic imediat şi de ce, mai ales că am văzut cum v-aţi dat ochii peste cap, aşa cum fac toţi adulţii şi cum fac şi eu în 99% din timpul meu, fie el liber sau îngrozitor de ocupat.

Am început să citesc despre Despereaux, şoarecele care nu ronţăia cărţi cu poveşti, care iubea o prinţesă şi care s-a temut şi el, ca toţi şoarecii, de şobolani, într-o seară ploioasă, într-o librărie mare, într-un fotoliu mare, moale şi roşu şi într-o stare de confuzie şi amăreală cât se poate de adulte. Şi am citit...
"Vino mai aproape, iubite cititor.
Trebuie să ai încredere în mine.
Îţi voi spune o poveste."

Un strop de fantezie în lumea mea cu breşe de comunicare. L-am înghiţit ca pe o tabletă de ciocolată, după care m-am ridicat, a făcut drumul până înapoi, la secţiunea pentru copii, am aşezat-o exact de unde o luasem şi i-am spus "la revedere" pe vecie. Eram la pagina 41, Despereaux era chemat în faţa Consiliului Şoricesc iar şobolanii colcăiau sub castel, într-o temniţă care ameninţa să-l înghită şi pe el. În lumea reală, întârziam la spectacol.

Am plecat prin ploaie, înapoi în ziua cu şobolani (devenită seară, dar ce mai conta?), fără urmă de şoarece salvator şi de privire inocent încrezătoare în realitatea în care, aşa e de bun simţ, după o anumită vârstă oamenii cu responsabilităţi, cariere, proiecte importante, perspective, interese diverse, cultură solidă şi, posibil, dioptrii mari nu mai zboară nici măcar în vis. Am plecat gândindu-mă la Peter Pan. Cu tandreţe un pic tristă. Şi fără încredere în poveste.

Ne-am întâlnit puţin înainte de spectacol şi m-am pornit ca mitraliera să-mi depăn păţaniile zilei. Până când mi s-a întins un pachet neaşteptat de familiar şi mi s-a spus "Asta e pentru tine".

Nu ştiu cum a reuşit Despereaux să mă găsească, la cât e oraşul de mare. În principiu, am toate datele pentru a deveni un om cât se poate de serios. Nu am manifestat niciodată public afinităţi pentru cărţile cu şoareci. Şi totuşi, Despereaux a ajuns la mine, în mai puţin de patruzeci de minute, în mod absolut inexplicabil, de pe raftul unde îl lăsasem, într-o seară cu ploaie şi seisme în lumea concretă. Spuneţi-i telepatie, coincidenţă sau praf de zâne, în funcţie de vârstă, ocupaţie şi gust literar. L-am dus la un spectacol de oameni mari şi pe urmă l-am luat acasă.

Nu pledez pentru întoarcerea la privirea inocentă. De fapt, nu cred că pledez pentru nimic. Şi de ce v-am spus toate astea, într-o rubrică pentru adulţi? Pentru că, vorba lui Peter, "There is magic". Veniţi mai aproape.


Notă. Personajele şi întâmplările din această poveste au legătură cu realitatea. Mai puţin şoarecele. El este ficţional. Dacă şi numai dacă... vi-l doriţi aşa.