Jurnal pentru... Stella

Dintotdeauna mi-au plăcut cutiuţele mici şi colorate. Mici, cât să încapă în ele un ac cu gămălie. Sau o scoică. Sau cine ştie ce bilete la muzeu. Sau un pin. Am unul cu trifoi (verde, evident) de la Dublin. E cumpărat dintr-un magazin turistic şi nu are nicio valoare. Atât că e din Irlanda. Îl port o singură dată pe an, aşa că e-n stare foarte bună.

Şi e... ca inelul Arabellei. Cum mi l-am pus, cum vin toate înapoi. Sushi la Aya, cel mai bun sushi bar din Dublin, pe Clarendon Street. (Mă rog, era cel mai bun sushi bar din Dublin. Tocmai a falimentat. Aşa mă anunţă, de pe www.aya.ie, Yoichi, proprietarul). Lira. E simbolul Irlandei. Ea, şi nu trifoiul, aşa cum crede toată lumea. Trinity College şi The Book of Kells. Filigran somptuos într-o literă încovoiată. Am avut emoţii când am văzut-o, deschisă. Am avut emoţii şi pe plaja din Galway. Neguroasă, cu stânci şi cer de culoarea pufului de gâscă, într-o zi fără soare, în care am desluşit Irlanda mai bine ca oricând, printre plase de pescari, căsuţe colorate şi o mare cum nu am mai văzut nicăieri...

Pin-ul meu ştie poveşti despre Molly Malone - pescăriţa nurlie, cu decolteu generos, despre care irlandezi cântă seara prin pub-uri. "In Dublin's fair city / Where the girls are so pretty / I first set my eyes on sweet Molly Malone"... E o statuie a ei, la intersecţia dintre Suffolk Street şi Grafton. Toţi turiştii se adună acolo, să-i facă poze. Dacă o iei pe Grafton, pe urmă, dai de Bewley's. Despre ea, cafeneaua mea favorită, cu vitralii Harry Clarke şi imaginea enigmatică a unui Joyce venit să cumpere cafea am vrut să scriu, iniţial. Despre Dubliners. Despre Molly, nu Malone, ci Bloom, Penelopa (sau anti-Penelopa, ar trebui să spun, poate, din Ulise).

Şi uite că n-a fost să fie. Tot unde a vrut el m-a dus, pin-ul.

Jonathan Swift s-a născut în 1667 şi a murit în 1745, la Dublin. Şi toţi îl ştim, că a scris Gulliver. Un spirit muşcător, atât de acid încât azi, răsfoind Războiul cărţilor, sau Umila propunere, ai senzaţia unor pagini unse cu sodă caustică. Orgolios, cinic, literat versat, mereu nemulţumit, ca toţi irlandezii, taciturn, greu de suportat, pus pe harţă şi, în felul lui, genial. Cam aşa era Swift. Şi contemporanii nu prea l-au iubit.

A existat, însă, şi în cazul lui, un soft spot, cum zic englezii, o slăbiciune, poate, dar una pe cât de stranie, pe atât de neaşteptat de frumoasă... Mai există o carte. Se numeşte Jurnal pentru Stella şi e scrisă pentru Esther Jones. Când s-au întâlnit, ea avea opt ani, iar Swift paisprezece. I-a spus Stella şi a transformat-o într-unul din puţinele cazuri, ficţionalizate, ce-i drept, de dependenţă acută de cărţi, de poveste... Când relaţia lor a evoluat în meandrele amorului niciodată legalizat, s-au încruntat sprâncene, s-au pus semne de întrebare şi poziţia socială a lui Swift cel crâncen a fost scrijelită în toate felurile, ca un perete predispus la graffiti. Stella l-a însoţit pe Swift peste tot, ca o umbră iar Swift, în ciuda pietrei ridicate chiar şi de cei cu mult mai multe păcate, nu a renunţat la ea niciodată. Când Stella a murit, în 1728, un Swift aproape imobilizat de boală s-a refugiat în durerea lui şi nu a luat parte la înmormântare. Nu şi-a mai părăsit camera şi s-a stins curând. Mormintele lor sunt unul lângă altul, în Catedrala Sf. Patrick, ca şi cum revanşa morţii ar fi abolit păcatul din timpul vieţii. Un singur cuvânt, Stella, e scris pe piatra funerară a lui Esther Jones.

Îmi aduc aminte că, după ce le-am văzut, am ieşit în curtea Catedralei. Era o zi cu soare şi nu găseam un unghi potrivit pentru o fotografie. Am căutat mult şi, în cele din urmă, am renunţat. M-am aşezat pe o bancă şi, fără să vreau, am atins un nume, încrustat în lemnul scorojit de o mână bine sănătoasă ca a mea. Sau poate de-acum aproape trei sute de ani. Ţin minte şi acum că mi-am tras repede mâna, mâna mea care citise tactil, fără să vrea. Era un singur cuvânt acolo. Numai unul, păstrat şi ocolit de straturi-straturi de vopsele. Abia dacă-l vedeai. Abia dacă se mai simţea. Stella.

În aceeaşi zi, mi-am luat un pin cu un trifoi verde ca Irlanda, de la un magazin turistic. Îl port în fiecare an, de Sf. Patrick. Pe 17 martie.