Seria eseurilor personale continuă cu un text al Sandrei despre Moş Crăciun şi despre cum e să continui să crezi şi să-ţi păstrezi o parte din inocenţa cu care priveai lumea când erai copil. Fascinaţia şi deschiderea sinceră faţă de lume e o boală recomandabilă când încerci să spui poveşti. Cu siguranţă mai sănătoasă decât cinismul. (Cristian Lupşa)
Pe la şase ani, în preajma Crăciunului, am văzut în vitrina unui magazin o caleaşcă de jucărie cu doi însurăţei. Ţin minte că preţul mi se părea enorm, că am mers atât de departe încât să-mi întreb părinţii cât câştigă, să fac calcule, să realizez că ar fi o risipă, că e imposibil, că nu merită.
Costa 20.000 - cât salariul mamei. Am ajuns acasă, am luat o foaie de hârtie şi, cu litere mari, caligrafice, abia învăţate, i-am scris Moşului. Am cerut jucăria de-abia la final, jenată parcă de preţ. I-am dat apoi scrisoarea tatălui meu să o pună la poştă şi am aşteptat.
Sunt un copil care a crescut crezând orbeşte în Moş Crăciun. Credeam atât de mult, încât eram convinsă că va primi scrisoarea mea şi eu o să-mi primesc darul. Credeam la fel cum credeam că după zi vine noapte, că plouă de sus în jos, că iarna e frig, sau mai ştiu eu ce alte "certitudini" aveam pe-atunci. În momentele acelea, uitam de idoli. Nu-l mai iubeam în secret pe Michael Jackson, plângând în oglindă într-un colţ retrasă, şi nici nu mai tânjeam după Mao, soţul colegei de serviciu a mamei. Moşul era mai tare, căci Crăciunul lăsa loc în inima mea pentru o singură iubire.
Am aflat ruşinos de târziu că darurile erau cumpărate de părinţi. Atunci, am avut senzaţia tristă că fusesem păcălită. Acum, înţeleg că am fost iubită. Şi nu, n-am trăit într-un film prost în care eroului i se ascunde adevărul, menajat din dragoste. Singura asemănare cu filmul este că şi viaţa mea a avut reflectoare. Sau cel puţin o lumină ce-mi bătea puternic în cap an de an, când apărea cameramanul - un prieten de familie - să înregistreze venirea Moşului.
Mă uit astăzi la acele imagini - este extraordinar să te vezi crescând. Regăsesc în faţa ecranului o fetiţă când băieţoasă, când elegantă, de fiecare dată timidă, retrasă în spatele celorlalţi pentru a-şi repeta poezia. La 20 de ani am o lupă cu care privesc în trecut, am înregistrări care îmi permit să trişez memoria şi să mă întorc acolo, în faţa luminii, în mijlocul căldurii.
Le privesc la calculator pe DVD. Le priveam, înaintea tehnologiei, în faţa televizorului, aşezată pe covor. Atunci, imaginea era perfectă. Acum, lumina e cam galbenă, trăsăturile prost conturate. Dar oamenii sunt aceiaşi. În fiecare Ajun de Crăciun părinţii, bunicii, mătuşile, unchii, îşi făceau timp să ne înveţe să credem. Se aşezau ritualic pe scaunele din jurul "scenei" unde rula aceeaşi piesă, cu personaje fricoase - eu şi verişorii mei - actori în continuă devenire. Uneori am nevoie de înregistrări ca să-mi amintesc şi privesc străină fetiţa din faţa Moşului. Alteori, imaginile se îmbină cu memoria şi atunci închid ochii, simt fiorii şi văd detalii pe care camera nu a ştiut să le privească.
Înregistrările încep la doi ani şi jumătate. Mama suspină, îi tremură cuvintele şi plânge de emoţie. Moşul este tata, amănunt pe care l-am desluşit câţiva ani mai târziu, uitându-mă foarte atent la casete să recunosc oamenii din spatele personajului.
Sunt o fetiţă blondă, cu părul puţin mai lung de urechi, fundiţă albastră, bluza albă cu model şi blugi lărguţi, care râde larg, gălăgios şi sughiţat. Învârtesc roata de la maşinuţa cea nouă, pe care am primit-o cadou pentru că Moşul avea impresia "că fetiţa asta parcă-i băieţel" şi trag de bluză în gesturi de răsfăţ. "E fetiţă că are fundiţă", se împotriveşte mama în timp ce îmi aranjează bluza ca să arăt bine în faţa camerei şi îşi şterge ochii de negrul creionului scurs.
"A ienit Moş Geila", strig cu un zâmbet larg, ştirb şi voce subţire spre cei doi bătrânei care intră pe uşă. Ţin maşinuţa cea nouă lipită de faţă şi mă unduiesc pe lângă mama ce mai-mai că m-ar mânca de iubire. "Mamaie şi tataie", explic mândră.
"Mamaie şi tataie ai tăi?", întreabă Moşul teatral.
Într-adevăr: mamaie şi tataie ai mei. "Ia să vedem mamaie, ce ţi-a mai adus mamaie Moş Gerilă?", "Măi, mânca-l-ar tataia". Aşa arată mediul în care am crescut; înfăşurată în iubire, acoperită de mângâieri.
Un an mai târziu, eram deja o domnişoară. Renunţasem la imaginea de "băieţel" şi purtam o rochiţă creaţă, verde în dungi, cu un pulover în aceleaşi culori şi o pălărie verde pe care nu am dat-o jos toată seara. Nu mai râdeam. Îmi frecam mâinile şi spuneam poeziile dându-mi ochii peste cap şi clipind des. Mă uitam la răstimpuri la mama, negociam cu ea poeziile, mă încruntam, mă fâţâiam violent, băteam nervoasă din picior, făceam plecăciunea şi turuiam apoi fără intonaţie.
"Ia spune o poezie Sandra. Sandra, aşa îţi zic părinţii, nu? Eu ştiu că eu vă ştiu pe toţi copiii. Şi să ştii că astăzi te-am văzut prin acoperiş. Ai fost la verişoara ta, la Teodora şi ai ţipat la bunica. Aşa-i? Dar n-are nimic că eu te-am iertat şi ţi-am adus cadouri. Să nu mai faci."
Am făcut doi paşi înapoi, m-am ascuns în spatele mămicii, m-am înroşit, am lăsat capul în jos şi am băgat faţa sub pălăria cu care îmi era dintr-o dată prea cald. Următoarea poezie a avut o bâlbă ce a stârnit râsul în jurul meu: "Căţeluş cu părul creţ, te-am visat azi-noapte-n vis".
M-am oprit, m-am ascuns mai adânc şi am terminat poezia fără să mă mai pot uita în ochii Moşului. Ani la rând, când revedeam caseta, găseam mereu ceva de spus în preajma acestui moment, ca să acopăr sunetul şi să distrag atenţia privitorilor.
De curând am citit un vechi proverb african: e nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil. Cât de adevărat - la examenul de capacitate numai căţelul mai lipsea din curtea şcolii. La gară, când plec undeva, alergăm toţi după tren. Refuză să rămână pe peron, mă conduc până la scările vagonului şi stau proptiţi, cu mâna ridicată, cu feţe triste, până când se pierd în depărtare. Dacă la început, cu minte de copil necopt, mi se părea jenant, acum mă tem de ziua în care va fi altfel.
Privesc copleşită una dintre ultimele înregistrări. Mă impresionează privirea mea, ochii mari, umezi şi salturile de bucurie, când Moş Crăciun intră pe uşă. Acum, observ mai degrabă barba de vată şi mantia roşie, neglijent de scurtă, de sub care i se văd blugii şi bocancii. Atunci, însă, am văzut caleaşca.
O sun pe mama să ne amintim împreună de Crăciunurile noastre şi o întreb curioasă: "Dar caleaşca?" "Strânseserăm noi ceva bani şi am hotărât să ţi-o luăm. Îmi amintesc că într-o seară, când ai văzut că nu mai e în vitrină, te-ai speriat. Erai atât de prostuţă încât credeai că Moşul a primit scrisoarea ta prea târziu şi a luat-o pentru alt copil. Când ai văzut-o, ai rămas mută."
Zâmbesc.
Zâmbesc pentru că încă o dată îmi amintesc ce înseamnă să crezi orbeşte. Dar zâmbesc şi pentru că acum, la 46 de ani, într-o conversaţie cu fata ei de 20, mami încă vorbeşte despre Moş Crăciun, despre scrisori şi despre caleaşcă.
Un dialog cu Sandra:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Alexandra Popescu: Cred că a contat foarte mult starea de spirit. Primele drafturi au fost scrise cu puţin înainte de luna decembrie, iar eu voiam să arăt cât de mult a însemnat pentru mine, odată, această perioadă. Când am scris despre mine am vrut să scriu despre şi pentru toţi copiii mari care îşi doresc să mai creadă în ceva aşa cum o făceau atunci când toată lumea lor îi încuraja.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
A.P.: Am scris trei drafturi. Dar şi acum, înainte să-l trimit, am mai schimbat câteva cuvinte. Mereu aş piguli ceva la el. Cel mai greu cred că a fost draftul al doilea, pentru că m-am străduit să nu las nimic neexplicat, să corectez tonul puţin patetic pe care îl avea eseul.
C.L.: Cât de diferită e versiunea publicată fata de primul draft? Ce s-a schimbat la idee, structura, text etc?
A.P.: Am observat, scriind, că tind să fiu mai impersonală atunci când tastez decât atunci când scriu pe o foaie. Pe foaie aveam impulsul de a spune direct, de a mă confesa, dezordonat, în timp ce tastele mă obligau să arăt, să descriu.
Primul draft a fost scris jumătate pe calculator, jumătate pe carneţel şi apoi transcris. La cel de-al doilea am înlocuit tot ce scrisesem pe hârtie. Şi am încercat să explic tot ceea ce era criptat. De-atunci am înţeles că scriu pentru alţii, pentru cei care nu mă cunosc, iar rostul meu este să le explic cine sunt acum, de ce scriu despre Crăciun, câţi ani am şi ce se întâmplă cu acele casete.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.