De astăzi - timp de câteva săptămâni - veţi putea citi o nouă serie de eseuri personale scrise de cursanţii mei, colecţia de iarnă-primăvară 2009. Primul este un text haios - şi foarte senzorial - de Karin Budrugeac. Karin a ales să scrie despre momentul în care, studentă fiind la Paris, s-a trezit într-o bună dimineaţă cu păduchi. Prietena ei, Elena, a avut aceeaşi soartă. Textul este până la urmă despre prietenie şi "suferinţă" comună. Îmi permit ghilimele în jurul cuvântului suferinţă pentru că avem de-a face cu o confesiune amuzantă, dinamică şi plină de surprize ce-mi aminteşte de blândă auto-zeflemeală a lui David Sedaris, David Rakoff şi Sarah Vowell. (Cristian Lupşa)
Când l-am găsit pe primul, şi mişca, m-am făcut că plouă. Era doar unul, şi puteam să mă-nşel. Poate era doar o insectă inofensivă care se agăţase în părul meu lung şi vălurit. M-am uitat pieziş în oglindă şi i-am dat drumul pe ţeava de la chiuvetă. Nu îl trimiteam propriu zis la o moarte sigură: păduchilor li se cam fâlfâie de apă, altfel s-ar duce uşor şi fără otrăvuri. Aveam 21 de ani, eram studentă la Paris şi mă atacaseră păduchii. Din nou.
Prima oară când am făcut cunoştinţă cu ei aveam vreo 5 ani şi-mi petreceam vara la ţară în Oltenia, cu bunicii. Cum rudele mă prindeau uneori de-a buşilea în coteţele păsărilor în căutare de pui, au conchis că de acolo îi luasem. Nu am suferit deloc, pentru că privirea ageră a bunicii le-a dat de urmă. Tot ea s-a ocupat de ei, înainte să mă mănânce pielea capului.
Cele trei verişoare ale mele frecventau rar păsările de curte, dar suficient pe mine: n-au scăpat nici ele de musafiri nepoftiţi. Îmbălsămarea cu petrol era singura metodă sigură. Mai multe după amieze s-au scurs cu noi toate patru în curte, cu părul îmbibat cu petrol şi înfăşurat strâns ca-n scutec în câte un prosop. Pe verişoara mea cea mai mare o înţepase o albină de i se umflase toată partea dreaptă a feţei. În lumina acestor fapte grave, nu prea ne-am mai sinchisit de păduchii muribunzi de sub turban.
La Paris, atacul păduchilor m-a luat prin surprindere. Puneam mâncărimea de două zile pe seama şamponului şi a apei calcaroase de la robinet, care îmi usca pielea. Când a ajuns de nesuportat, m-am înarmat cu un pieptene cu dinţi deşi şi m-am întors în faţa teribilei oglinzi din baie, unde începuse totul.
Eu pieptănam cu sârg, ei cădeau în chiuvetă, nedumeriţi şi dând deranjaţi din picioruşele lor păroase. Am început să plâng. Printre sughiţuri, l-am testat pe unul, apăsând cu unghia. A făcut poc. Aşa fac păduchii, poc, este sunetul abdomenului lor crocant care plesneşte. Unii erau mari şi negricioşi, alţii micuţi şi aproape transparenţi. Apucaseră deci să se înmulţească. Pieptănam şi plângeam înverşunată, iar din când în când mă mai delectam cu câte un poc răzbunător pe marginea chiuvetei, sau chiar un poc-poc-poc, na, aşa vă trebuie!
Când am obosit, am ieşit din baie şi m-am îndreptat, martirizată, spre camera mea. Elena stătea la calculator şi a ridicat întrebător ochii spre mine. Sunt plină de păduchi, i-am zis, printre lacrimi proaspete.
A doua oară când păduchii au trecut pe la mine aveam vreo 10 ani şi eram în oraşul natal, la Medgidia. Ţin minte doar că în faza de eliminare stăteam cu capul aplecat în cadă, pieptănând în neştire, cot la cot cu bunica şi mama, care mă bombănea de zor. Cum să facă tocmai fata ei păduchi? Am repetat ritualul cu petrol şi prosoape şi problema s-a reglat repede, fără alte consecinţe decât îmbufnarea mamei şi un chiul de câteva zile de la şcoală, unde îi şi căpătasem, de altfel.
Elena nu m-a crezut iniţial, aşa că m-am dus la geam şi am lăsat-o să-mi umble prin păr. O cunoscusem la 16 ani, la liceu, când ne-am întors de la Lyon în ţară şi ne-am stabilit în Bucureşti. Fusesem nedespărţite până se mutase la Paris după primul an de facultate, iar de atunci ne ţinea în priză messengerul. Cele două semestre pariziene ale mele aveau să fie scena reîntregirii tandemului nostru de legendă. I-a depistat repede. Of. Chiar sunt. Ia vezi, eu am? S-a mutat ea la lumină şi am început s-o caut prin păr. Şi Elena avea.
Am decis că iniţial nu avea rost să le spun şi băieţilor cu care împărţeam apartamentul de lângă Sorbona. Aveam să mutăm cartierul general de exterminare în garsoniera Elenei; nu puteau să ne scape într-un spaţiu de câţiva metri pătraţi. Preţ de cele câteva staţii de metrou până la ea acasă, ne-am străduit foarte tare să nu ne scărpinăm pe sub fesurile groase.
A treia oară, nu m-am mai încurcat cu păduchi locali. Expatriaţi în Franţa după un transfer de serviciu al lui tata, am făcut păduchi lyonezi la o şcoală particulară de mare fiţă din al doilea oraş al hexagonului. Era primăvară şi începusem s-o rup mai bine pe franceză când am găsit iar unul în păr. Nu se poate, mi-am zis. Urma să împlinesc 14 ani şi mă chinuiam să mă acomodez în comunitatea de snobi de la Ombrosa: era nedrept să nu existe o limită de vârstă la păduchi. Cum ziua întreagă mi-o petreceam la şcoală, trebuia să-i anunţ într-un fel pe ceilalţi: am cerut o audienţă la director.
Ombrosa era o proprietate de vis, o casă boierească înconjurată de un parc imens şi de o pădure, la periferia luxoasă a Lyonului. Directorul, domnul Vezin, ne cunoştea pe fiecare în parte şi năzuia să fim toţi o mare familie în sânul conacului. În biroul imens cu tavan înalt şi fotolii din piele mă simţeam parcă şi mai mică. O să-şi spună că am venit din România cu păduchi, a răbufnit o voce în capul meu.
Nu ştiu exact cum să vă spun asta, am bâiguit în franceză, dar am păduchi. Nu îl fixam, pentru că nu aş fi reuşit să-i spun toate astea dacă se mai şi uita la mine. Dacă vă întrebaţi de unde ştiu, e pentru că am mai avut. Când eram mică, desigur. Mă înroşisem toată ca o sfeclă. Domnul Vezin mi-a zâmbit cald şi mi-a mulţumit pentru informaţie.
După pauza de masă a convocat toate clasele de a 8-a în biroul lui, unde ne-a adus la cunoştinţă că ne-am molipsit de păduchi şi ne-a rugat să luăm măsurile necesare. A mai adăugat că nu este ceva ruşinos şi că ar fi urât să ne arătam cu degetul. Mi s-a părut că mi-a făcut cu ochiul şi m-am înroşit iar ca o sfeclă. La Lyon am înlocuit petrolul cu şampon special anti-păduchi, iar mama a înţeles că se întâmplă şi la case mai mari. Perestroïka.
La farmacia de la colţ, Elena a cerut cu toată nonşalanţa din lume şampon împotriva păduchilor. Era unul la ofertă, cu pieptene special cu tot. Pieptenele special smulge şi ouăle de păduchi de pe firele de păr, pentru că deşi mor la tratament, acestea nu cad, am citit pe eticheta produsului. Farmacista ne-a sfătuit să luăm şi o loţiune preventivă. Elena i-a mulţumit zâmbind şi am luat tot, să fi costat vreo 30 de euro.
Acasă la ea am întors garsoniera pe dos şi am strâns în saci toate hainele purtate recent, căciuli, şaluri şi lenjerie de pat. Ne-am legat baticuri pe cap ca să nu pierdem niciunul pe drum şi am aruncat totul la peste 80 de grade Celsius la spălătoria din cartier. Aşteptarea a fost groaznică. Simt că mişună pe sub batic, i-am spus Elenei cu disperare în glas. M-a luat în braţe să mă liniştească. Elena are 1.82 m, eu par un prichindel pe lângă ea.
M-a lăsat să intru prima la baie, pentru că eram deja isterică. Pregătisem ligheanele în care să lepădăm lighioanele din păr şi prosoapele de sacrificiu. Am intrat în duş ca un soldat pe câmpul de luptă şi am săpunit până nu mi-am mai simţit degetele. După, ne-am amuzat numărându-i, să vedem câţi erau în fiecare lighean. Pieptănând la cadavre, am încercat să ne dăm seama de unde vin. Am ajuns la concluzia că îi luasem în urmă cu vreo10 zile, dintr-un magazin din Montmartre unde probasem căciuli şi fesuri de lână.
Ultima oară când am avut păduchi eram într-a 9-a, mi s-a confesat Elena la culcare. Fusese în vacanţă cu mama ei în nordul Franţei, la o prietenă de familie, şi se întorseseră cu păduchi. Franţujii ăştia păduchioşi, am pufnit amândouă. Am dormit ca un prunc în noaptea aceea. Gândul că unii dintre ei îmi mai mişunau poate prin păr îşi găsea alinarea într-o exterminare sigură de dimineaţă. Şi oricum, nu mai erau doar păduchii mei. Erau păduchii noştri, iar noi eram împreună la Paris.
Un dialog cu Karin:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Karin Budrugeac: Uitasem de toată povestea, dar în timpul unui curs ne-a spus Cristi să ne gândim să scriem despre ceva cât mai mic. Puţine lucruri sunt mai mici decât un păduche... mi-a venit imediat în minte.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit?
K.B.: Îmi place că e amuzant - am constatat mai ales citindu-l de faţă cu ceilalţi. Mi se pare însă puţin mai auster decât aş fi vrut să spun eu povestea, am o febleţe pentru fraze luuungi şi au cam căzut la editare :)
C.L.: Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
K.B.: Sunt mândră de text pentru că ajunge la ceilalţi, şi pentru că cei mai mulţi se scarpină :) Am primit de mai multe ori şi comentariul "Şi eu am avut păduchi, să ştii".
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
K.B.: Structura mi-a venit de la sine, pentru că o aveam în cap. Cel mai greu mi-a fost să renunţ la detaliile la care eu ţineam, dar care nu aduceau nimic în plus textului. Ceea ce Cristi a numit la un moment dat "câinii din text".
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
K.B.: 3 şi jumătate :) Draftul 3 a fost cel mai greu pentru că atunci am curăţat cel mai mult şi am redus substanţial numărul de cuvinte. De la aproape 2.000 la 1.400. Structura nu a suferit foarte mult, am tăiat doar cuvinte şi iar cuvinte.
C.L.: Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
K.B.: Cred că este evident că m-am expus destul de mult :))
C.L.: Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
K.B.: Că şi eu sunt un ceaslov de poveşti.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.