Încă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediţia iarnă-primăvară '09.
Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranţă rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Ţin povestea asta în mine de patru ani de zile şi mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost uşor s-o aştern.
Mulţi dintre noi avem poveşti care ne "bântuie" - fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm şi să le spunem - mai ales dacă rezultatul are urgenţa celui pe care-l veţi citi.
La final e şi un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text. (Cristian Lupşa)
Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Aşa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aş fi avut dacă nu aş fi aterizat cu faţa pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Şi nu doar la nas. Să îşi lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să îşi bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuţă care dă semne că ar şchiopăta sau să îşi spele maşina bine pe dedesubt că rugineşte.
L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că ştiu totul despre dragoste şi visam să devin consilier matrimonial ca să împărtăşesc din experienţa mea de viaţă. Avusesem vreo doi iubiţi online şi unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm "un cuplu" două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-işti pasionaţi de tehnologie, balerini şi maseuri, studenţi la teologie şi bucătari, frustraţi şi aroganţi, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. Îmi petreceam ore în şir aranjându-mi ţinuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.
O lună-ntreagă am vorbit pe net, destul ca xintya2001 să îşi formeze o părere despre sagacios: student de 21 de ani, contrabandist, criminal, nebun, psihopat, cu gânduri sinucigaşe după o relaţie eşuată. Se criza când "xintya was typing a message" şi scria cu CAPS să îmi arate cât e de nervos. Se tânguia că Petronela l-a părăsit şi s-a aruncat a doua zi în braţele unui alt bărbat. În poze era mereu îmbrăcat în negru şi părea gata de atac. Îl salvau ochelarii, care îndulceau figura tăioasă, dându-i un aer de "geek". Uneori apărea fără ei, iar cearcănele i se prelingeau de la baza ochilor.
După îndelungile lui insistenţe, ne-am dat întâlnire la Piaţa Romană, într-o sâmbătă caniculară de iulie. Deja mă plictisisem de întâlnirile "oarbe", dar acceptasem să ne vedem. Îmi zisese cu o zi înainte să aduc cu mine pe cine vreau, chiar şi "Armata română", numai să apar. Întârziam şi m-a sunat pe drum să îmi spună că mă aşteaptă oricât, pentru că o ghicitoare îi spusese că sâmbătă îşi va întâlni marea dragoste. I-am zis că e nebun şi că fac stânga-mprejur.
L-am distins dintr-o mare de oameni care tranzitau grăbiţi bulevardul: mediu de statură, ras în cap, îmbrăcat cu un tricou negru descheiat la primul nasture şi o pereche de pantaloni în ton. Purta o pereche de papuci din piele neagră, pe care i-am aruncat personal un an mai târziu. Mi-a întins mâna de cum am părăsit scara rulantă de la metrou. Ochii îi sclipeau mai tare decât ochelarii proaspăt spălaţi cu săpun şi trataţi cu soluţie dezinfectantă.
"Hai că nu eşti aşa înaltă", mi-a spus. (La 1,75 m, primul criteriu după care ştergeam numerele băieţilor din agendă era înălţimea.)
M-a sărutat pe obraz şi m-a prezentat apoi unor colege de facultate, cu care s-a întâlnit întâmplător la gura de metrou. Fetele scuipau seminţe rezemate de gardul care separa trotuarul de bulevard.
"V-am zis io că vine... ziceau că o să mă laşi baltă sau că ai mustaţă", mi-a şoptit la ureche.
Ne-am dus la o terasă aglomerată, fără chelneri. "Ce vrei să bei?", m-a întrebat. "Ce vrei tu". S-a întors cu două sticle de Cola care să însoţească cele două batoane Kit Kat pe care mi le cumpărase din cartier.
Am vorbit zeci de minute, timp în care tot ce îmi spunea mi se părea amuzant. Nu ştiam dacă să râd sau nu. O criză de amuzament la prima întâlnire ar fi dezamăgit-o pe colega mea de clasă, care încercase să mă "dreseze" înainte de a-l vedea pe contrabandist. Mă pusese să notez în carneţel că n-o să râd în hohote chiar dacă o să îmi vină. Cică el "s-ar oripila şi nu ar vrea sa mă vadă a doua oară". Culmea era că începuse să îmi pese dacă el nu ar fi vrut să mă revadă.
Mi-a povestit cum colegul de bancă îl tachina în şcoala generală, spunându-i "aragaz cu patru ochiuri" şi cum i-a răspuns: "Da' bă, da' un aragaz cu 4 ochiuri e mai scump decât unul cu 2". Mi s-a rupt filmul. Am căzut sub masă de râs, aţintind spre noi ochii celor de la terasă. Îmi trădasem lookul de fată greu impresionabilă. În schimbul ei a apărut hlizita de-a doişpea, care se împiedica de toţi colegii când trecea pe coridor, care îşi tunsese de curând părul blond şi lung pentru a face loc unui look "sovaj" care să dea pe spate voleibaliştii de la şcoală.
Am ţinut-o aşa până când discuţia dintre un tip şi o tipă, cuplu strategic poziţionat în spatele meu, a degenerat într-o ceartă. Ea s-a ridicat, a înjurat puternic printre lacrimi şi a aruncat cu un scaun de metal în direcţia capului meu. Am simţit un curent de aer rece pe lângă urechea stângă şi partenerul meu de masă a sărit de pe scaun, zugrăvindu-şi pe chip expresia de răufăcător după care îl botezasem "contrabandist". I-am strigat să stea jos, să nu intervină. Mă şi vedeam târâtă pe la secţii de poliţie în miez de noapte, cu el pe post de infractor. S-a aşezat înapoi pe scaun, deşi tipa cu gânduri ucigaşe plângea în continuare şi ţipa că iubitul ei e un nenorocit care s-a găsit să îi pună coarne cu cea mai bună prietenă. "Da' taci făăă dracu! Se uită ăştia la noi, băga-mi-aş piciorul să-mi bag!". Degeaba. Lumea din jur a început să înjure şi să îi someze să plece de la terasă. Învinşii s-au retras protestând şi ameninţând că se vor otrăvi reciproc.
În ciuda incidentului neplăcut, restul timpului l-am petrecut în tonul primelor minute: zâmbete, râsete şi o atmosferă de "te cunosc dintotdeauna".
La despărţire mi-a mărturisit că a avut emoţii mari, că se temea să nu se fâstâcească. Pe drum, mi-a dat un SMS să îmi spună că pe capacul Colei pe care nu apucase să o desfacă la masă scria că a câştigat o altă sticlă. I-a scăpat capacul între şinele de metrou.
Timp de un an am legat o prietenie strânsă. Avea grijă de mine ca de sora lui mai mică. Îl sunam de câte ori luam o notă bună sau un coleg îmi făcea cu ochiul. Uneori adormeam în timp ce el îmi spunea poveşti la telefon. I-am cunoscut prietenii, familia, câinele şi papagalul. M-am integrat în viaţa lui atât de bine încât nu mai ţin minte momentul în care s-a făcut trecerea de la ţinerea de mână la primul sărut. Nu l-a deranjat niciodată că în timp ce povestea cu prietenii despre examene şi licenţă eu le împărtăşeam emoţiile mele legate de Bac.
Au trecut patru ani de atunci. Am fost împreună când am intrat la facultate, când am plâns după o ceartă cu părinţii şi când mi s-a făcut dor de colegii de liceu. Lui i-am zis că mi-ar plăcea să scriu, lui i-am împărtăşit entuziasmul primului interviu şi tot lui i-am mărturisit că nu mă cred în stare să duc la capăt primul articol.
xintya2001 şi sagacios au devenit Sintia şi Miki. Ea, la fel de ameţită şi dezorganizată ca la 17 ani, cu aceleaşi incertitudini şi crize existenţiale. El, cu acelaşi simţ al umorului şi aceeaşi nevoie de a proteja, cu aceeaşi ochelari lustruiţi care sclipesc în lumina becului ecologic, cu acelaşi nas drept, al naibii de drept, pe care sper ca într-o bună zi cineva să îl moştenească.
Un dialog cu Sintia:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Sintia Radu: Am vrut să scriu la început despre despărţire. Nu s-a mai produs despărţirea oricât m-am chinuit şi s-a transformat totul într-o frumoasă poveste de dragoste. Prin textul ăsta, am vrut să arăt la ce pot duce prejudecăţile şi cum era să pierd eu o persoană aşa drăguţă ca Miki dacă nu acceptam să mă întâlnesc cu el.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
S.R.: Îmi place începutul. Cred că îl conturează bine ca personalitate pe Miki. Reiese că e tipicar, fixoman, dar şi grijuliu şi tandru. Nu e ceva care să nu îmi placă neapărat. Aş fi vrut să vorbesc mai mult despre perioada de dinaintea întâlnirii: cum trăgea el de mine să ne cunoaştem, cum îl refuzam invocând tot felul de motive, cum i-am dat offline o lună pentru că nu îl suportam şi el îmi trimitea bancuri în fiecare zi şi îmi scria câte-un monolog luuung în care îmi spunea că ar vrea să mai vorbim... o grămadă de alte chestii haioase.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
S.R.: Structura mi-a ieşit. A fost un text pe care l-am simţit din plin. The show don't tell part la fel. A fost mai greu cu descrierea scandalului de la terasă. Nu prea mă descurc la descrierile rapide, dinamice. Acolo am modificat cel mai mult.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
S.R.: Am scris trei ca toată lumea, dar de la primul feedback am stat destul de liniştită. Restul au fost modificări mărunte: am mai clarificat unele lucruri, am mai schimbat cuvinte... dar nimic care să afecteze textul în profunzime.
C.L.: Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
S.R.: Cine îl citeşte, poate crede că m-am expus destul de mult vorbind despre ceva atât de personal precum o poveste de dragoste. Eu nu simt asta. E ceva cu care mă mândresc şi ştii cum e? Când iubeşti, vrei să afle toată lumea.
C.L.: Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
S.R.: Am învăţat că cele mai bune texte sunt cele cu care te identifici, în care ai multă informaţie, în care nu trebuie să te uiţi mereu pe notiţe, ci ai toate datele inside. Asta voi încerca să fac cu toate textele. Chiar dacă voi scrie despre persoane pe care nu le cunosc, vreau să vorbesc mult cu ele şi să le las să îmi invadeze viaţa. Să le văd, să le aud şi să le simt pe oriunde merg.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.