Spleen, la Veneţia... sau cum se citesc oraşele...

Prima oară am fost la Veneţia iarna. În februarie. Visasem să merg la Veneţia ani de zile. O citisem, o văzusem în albume, îmi fusese povestită, de la Tiţian şi Tintoretto la Peggy Guggenheim, între Max Ernst şi Jackson Pollock. O utopie dantelată iţindu-se dintre ape, cu trufiile şi sulemenelile ei de cucoană ademenitoare, care se ştie frumoasă şi se obrăzniceşte, în neasemuirea ei, să-ţi joace alt renghi în fiecare zi.

Am plecat hotărâtă să nu mă las vrăjită, să nu casc gura turistic, să n-o las să-mi intre pe sub piele. Nu mai ştiu de ce. Cred că aşa se întâmplă, câteodată, pe la douăzeci şi ceva de ani; te loveşte, romantic, o criză de blazare, de spleen suveran şi decizi să strâmbi, aprioric, din nas la orice. Aşa şi eu. Taman cu ea îmi găsisem chef de harţă.

Mă văd, îmbufnată, pe vaporetto. Printre bagaje şi lume rebegită, printre stropi de apă incertă cromatic, măşti şi piruete sintactice din toate limbile pământului, am ieşit să o văd, ţinându-mă de parapet, pe un vânt cu muşcătură ascuţită. Am ieşit cu detaşarea mea non-turistică de fiinţă învăţată cu oraşe din astea, care se dau vedete. Cu ochii mijiţi, să nu-i las să se deschidă bine şi să o soarbă. "Signorina - Venezia!" Da, o văzusem şi eu. O vedeam, din ce în ce mai aproape. Magnifică. Incredibilă. Aşa cum o citisem şi o văzusem în albume, cum îmi fusese povestită şi cum nu mi-am imaginat niciodată că poate exista de-adevăratelea. Veneţia aceea care te sufocă de cât e de frumoasă, te interzice, te reduce la privirea de turist uimit, cucerit, dat gata şi vândut ei, pentru o fluturare de campanilă, la orizont. Vântul se înteţise nărăvaş şi eu râdeam, râdeam, râdeam... Aşa ne-am cunoscut. Cu hohote. Ne-a prezentat un marinar, nici măcar un gondolier, care făcea asta, probabil, de câteva zeci de ori pe zi, cu turiştii pe care-i vedea mai ursuzi. Şi cred că şi Veneţia a râs, satisfăcută, că-i ieşise din nou figura.

Am trecut prin Veneţia de trei ori. Ultima oară doar câteva ore. Am cu ea relaţia pe care o am cu şampania. O gust rar şi mă face să râd de fiecare dată. De încântare, de surpriză. "La Veneţia nu-ţi trebuie sandale". Ţin asta minte din serialul cu Marco Polo pe care-l adoram în copilărie. "La Veneţia... nu-ţi trebuie sandale!".

Prima mea Veneţie a fost înnebunitoare şi carnavalescă. Excesivă, cum e ea de obicei. Cu unele imagini coşmaresc de frumoase. Îmi aduc aminte de un mascat în robă albă, cu ochi ca de sticlă şi o pană roşie între degetele înmănuşate, de care aproape m-am ciocnit seara târziu, pe una din străduţele neîncăpătoare din spatele Pieţei San Marco. Apele negre, ca dintr-un poem de Rimbaud, pe care călătoream seara, înapoi, spre casă, printre ferestrele luminate ale palatelor de pe Canal Grande. Paradisul lui Tintoretto, de la Palazzo Ducale. Vorbeam în şoaptă, la telefon şi am simţit că mi se opreşte respiraţia când m-am trezit singură în faţa lui. Loggia de la Ca d'Oro. Cum am văzut-o prima oară, singură şi cum am împărţit-o, pe urmă, cu vanitatea de a avea "loggia mea", la Veneţia. Bellini, cocktailul inventat de Cipriani. Nu în cupă, ci în pahar de plastic, de unică folosinţă, băut în Piaţă, în seara când se premiau cele mai frumoase costume. Lumea văzută de pe Rialto. Seara, singură, cu o mască neagră, de dantelă (o am, încă!), în inima iernii. Şi pe urmă dimineaţa, fără mască, dar cu altă pereche de ochi alături, să râdem împreună, în miezul verii.

Campo dei Gesuiti, printr-o minune parcă ocrotit de turişti, de o frumuseţe somptuoasă şi puţin sinistră, locul meu favorit din toată Laguna, tăcut şi înveşmântat în marmură albă, cu apele negre asediindu-l dinspre Fondamente Nuove. Sacul meu, care era să intre, tot astă-vară, în fatală coliziune cu Măiastra lui Brâncuşi, la Palazzo Venier dei Leoni, acolo unde e colecţia lui Peggy Guggenheim. Mi-a stat inima. "Români distrug opere de artă în Italia!". Ăsta titlu!

Danieli, despre care a scris Ruskin şi unde s-au iubit Musset şi George Sand. Mereu lăsat pe "o dată viitoare!".

I colombi. Porumbeii pe care n-ai voie să-i hrăneşti. Prima oară de-abia dacă i-am distins. Erau zburătăciţi de muzica dată la maximum a Carnavalului. A doua oară i-am hrănit cu pasiune.

Barul... Tiţian! Unde am cerut limoncello şi am primit... limonadă. Florian. Cafeneaua cu poveşti, prăjiturele minuscule, elaborate în straturi fine de creme pastelate, costume fabuloase şi turişti bogaţi, gata să-şi plătească fanteziile veneţiene la suprapreţ. Un magazin de eşarfe şi şaluri prohibitiv de scumpe din mătase şi catifea vălurită, moale şi verde, amânat şi el pentru o... viaţă viitoare.

San Toma. Mi-am întins braţele, la stânga şi la dreapta şi am atins imediat pereţii care mărgineau ceea ce era sugestia unei străduţe. Poate dacă i-aş fi tras spre mine ea ar fi dispărut cu totul.

Plaja de la Lido, iarna. Părăsită şi neprimitoare. O Veneţie mută. Cine şi-ar fi putut imagina?

Om lângă om pe Riva degli Schiavoni. Mai ceva ca un blocaj de circulaţie. Stai între turişti şi aparate de fotografiat cu orele, până vine poliţia şi taie nodul gordian. Vaporetto spre Burano, pe care l-am ratat. Regata Storica. Ne-am nimerit în timpul ei, din întâmplare, pe un soare nebun. Gondole din alt timp rememorau trecutele căsătorii ale dogelui cu marea. Nu am văzut niciun inel înghiţit de valuri şi nici pe Morosina Morosini, dogaressa care a îmbolnăvit Veneţia cu rochiile ei atât de preţioase încât au topit, printre jupoane, manşete, intarsii de brocart, mătăsuri, perle, smaralde tivite în corset chihlimbariu şi panglici de un galben niciodată veşted, toată averea dogelui.

Veneţia, în zori, când e aproape goală, când se trezesc tarabele cu fructe şi gondolierii se dezmorţesc vocal, fără fasoanele de peste zi. Veneţia, cu performance-uri în pieţe lăturalnice, pe care nu le ştie nimeni.

Veneţia. Veneţia care se citeşte. Nu neapărat în scrierile lui Hemingway, cât în reverii prin Polo şi Santa Croce, în felia de pizza înghiţită repede vizavi de Santa Maria Gloriosa dei Frari, în vitrine cu măşti turistice şi măşti mai puţin turistice, migălite şi crestate în dreptul ochilor.

Veneţia. Cea care se scrie. În bucăţele din naraţiunea ta interioară, pe care i le laşi ei, să-şi amintească de cum v-aţi cunoscut, de cum v-aţi revăzut, de cine eşti...

Ultima oară când am văzut-o era vară. Cald. De curând, am recuperat o imagine a ei pe care, în fapt, n-o pierdusem niciodată. Între faldurile Veneţiei somptuoase, stăteau ascunse una, două, trei, patru, cinci, şase feliuţe de portocală, cu trupul zgârcit în pieliţa încreţită de zăpuşeală, pe o bancă, la umbră, în Campo Santa Margherita. Era linişte, siestă, într-o Veneţie ale cărei ape râdeau în voie, ceva mai departe. Eu nu am râs. Am zâmbit citric, ca dintr-o poveste decupată de forfota ei, cu aromă portocalie răspândită pe degete, cu ochii tot mijiţi, să nu-mi intre soarele în ei şi fără nicio voce care să-mi semnaleze reverenţa Serenissimei, în zare. Cred că atunci am împachetat definitiv spleen-ul într-un şerveţel şi l-am aruncat la coş, cu tot cu zdrenţele cojii subţiri, ca un petic de piele morcovie. Scrie peste tot, la Veneţia, să încercăm să păstrăm Laguna curată.