Scene din viaţa animată

Dacă aş fi în situaţia de a scrie, pe o foaie albă de hârtie, primul lucru care îmi vine în minte despre mine, aş spune că îmi este îngrozitor de frică de şoareci. Şobolani. Rozătoare, în general. Patologic de frică. Realmente simt că mi se blochează mintea de oroare numai când îmi tranzitează, câte unul, gândurile, coşmarurile, lumea sonoră (orice zgomot neidentificat e, în capul meu, fabricat de un şoarece inexistent). Înlemnesc. Aşa se explică, probabil, de ce nu am avut niciodată o relaţie bună cu George Orwell. Nici distopia, nici Big Brother, nici aberaţia politică din 1984 nu m-au marcat aşa cum au făcut-o Winston şi tortura cu şobolani. O carte pe care am decis să nu o mai recitesc în veci sau, dacă o recitesc, să sar strategic peste scena cu pricina.

Dar să revenim, înainte să mă pierd complet şi să încep să scriu despre William Faulkner, cum îmi propusesem iniţial (e teribil cum subiectele care te sperie funcţionează ca un fel de cap al Medusei - ştii că nu e bine să te uiţi în ochii lor la fel de bine cum ştii că, invariabil, acolo vei ajunge).

Nu a fost mereu aşa. Îmi aduc aminte perfect că, pe unul din discurile mele favorite din copilărie, figura o anumită Familie Chiţ, pe care o adoram. Aveau un cântecel al lor, vioi, probabil prima melodie pe care am intonat-o, delicios de fals, spre extazul absolut al părinţilor mei care trebuie să mă fi crezut o soprană în devenire. Problema este că în aceeaşi poveste, mintea mea lipeşte cu încăpăţânare şi un personaj malefic din rasa incriminată - pe Şorigunda! Şorigunda, despre care unii mai spun şi azi că e rodul imaginaţiei mele şi atât, e un fel de Proto-Şoarece, e Şoarecele Arhetipal, un soi de Mama lui Graendel, monstrul din Beowulf, sau de Muma Pădurii în variantă autohtonă - e o chintesenţă a spaimelor mele de copil crescut la oraş şi prea puţin expus lumii care chiţăie.

Îmi amintesc, clar, prima mea întâlnire cu un şoarece. Eram la ţară. El era mic şi negru, un clasic şoricel de câmp care s-a oprit, curios, în pragul uşii. Şi, dacă tot nu i-a dat nimeni atenţie, a intrat. Sincer, cred că era mai bine pentru el dacă dădea peste un batalion de pisici hămesite. A dat, în schimb, peste mine. Care am răcnit până m-a durut gâtul. Când, la finalul acestui solo, am întrebat cu speranţă timidă dacă şoarecele a plecat, tata m-a asigurat că, dacă n-a murit de inimă, în mod sigur e surd, ceea ce-i lezează considerabil şansele de supravieţuire.

Mental, fac diferenţa între şoarece şi "şoricel". Şoriceii sunt simpatici. Jerry, din Tom şi Jerry, de exemplu, e, în mod clar, "şoricel". La fel şi micuţul Despereaux, despre care am mai scris, de altfel. Mici, inofensivi, simpatici (dacă şi numai dacă apar în filme şi în cărţi). Şoareci Disney sau Pixar suport fără probleme. De fapt, mi-a plăcut şi Ratatouille. Şi reţineţi că Rémy era ditai şobolanul. Cred că atunci mi-am dat seama, însă, că, în materie de ficţiune, de orice fel ar fi ea, se poartă rozătoarele. Aş spune chiar că sunt în mare vogă. Şi sunt, invariabil, talentaţi. Rémy e un artist al bucătăriei gourmet, Despereaux (şoarece, şoricel) e un gentilom în miniatură, iar Firmin, creaţia mustăcioasă a lui Sam Savage, e un şobolan pasionat de... cărţi.

Dacă nu are exista preconcepţiile mele (şobolani = ciumă etc., etc., etc.; şi să nu cumva să-mi veniţi mie cu povestea bolilor eradicate, că acum îl scot pe Camus din bibliotecă), aş produce următoarea explicaţie. Iei o fiinţă pe care o urăşte toată lumea. Un paria. O făptură care e şi urâtă, şi murdară, şi parşivă şi demonizată şi o faci... să viseze. Atât. Nu trebuie să-i dai nici puteri nebănuite, nici să regizezi o transformare în urma căreia adio blană gri şi pestilenţe de gură de canal. Îl faci să viseze. Şi gata. Hocus-pocus... - literatură! Ok, sună foarte Disney, nu? Sau Pixar. Previzibil de înduioşător în linia lui "e o lume mare, toţi suntem egali, urâţii sunt frumoşi pe dinăuntru, ocrotiţi şoarecii - şi ei visează!". Prăjitură cu blat însiropat. Dar ne place. Ideea că şi cel mai infect (dintre... noi?) are o lume interioară, unde e frumos, talentat, dăruit, unde nimeni nu dă cu pietre şi eradicate sunt... pisicile are un ceva al ei, o formă de seducţie care ţine şi la cinci, şi la şaptezeci şi cinci. De ani.

Se spune că unii oameni citesc nu ca să-şi varieze, ci ca să-şi evite viaţa. Fenomenul se numeşte escapism şi cred că se aplică, într-o oarecare măsură, tuturor trăirilor imaginative duse la extrem. Cititorul e un erou pasiv, transpus într-o poveste care nu e a lui, în timp ce povestea lui, pasionantă sau lâncedă, aşteaptă. Citeşti ca să uiţi. Sau ca să nu te gândeşti. Sau ca să devii altcineva. Cam ca beţivii.

De câteva zile, oripilanta mea Şorigundă luptă cu o scenă pe care am decupat-o dintr-o carte cu un rozător: "Când visez o frază ca «Muzica se stinse şi, în tăcere, toţi ochii se fixară asupra lui Firmin, care stătea demn şi fără să clipească în pragul sălii de bal», nu văd niciodată un şobolan subnutrit şi fără bărbie în pragul unei săli de bal. Ar fi o cu totul altă poveste. Nu, de fiecare dată văd un tip care aduce destul de bine cu Fred Astaire: talie îngustă, picioare lungi şi o bărbie ca bombeul unei cizme."

Îmi place foarte mult. Îmi place ideea. Cine sunt eu, cine e el, cine eşti tu, până la urmă, în mintea ta? Cum arăţi? Care e darul tău? Din ce carte, sau film, sau sală de teatru ţi-ai decupat dublura?

Unii oameni au colecţii de vieţi interioare. În care sunt... altfel. Nu ştiu dacă mai buni, mai răi, mai inteligenţi, dar altfel. Firmin are, în carte, o serie de scriitori favoriţi. El le spune Scriitori cu "S". Poate şi pentru că scriitori cu "s" zac, amorţiţi de spaimele lor, de rutină, de previzibil, cam în fiecare domn cu cravată şi în fiecare fată a cărei unică dilemă pare a fi dacă să-şi facă sau nu un piercing. Ştiu că şi asta sună Pixar, dar întrebarea, în sine, continuă să mă fascineze. Cine suntem pe dinăuntru? În lumea în care ne vedem mai înalţi, mai slabi, fără păr alb, cu voci frumoase, eleganţi, mereu pe fază, niciodată în dificultate, iubiţi, admiraţi, fără vicii, imuni la boli, imuni la critici sau pur şi simplu necriticaţi, mai tineri, mai abili, mai... altfel.

Nu cred că teama mea de şobolani va apune vreodată. Probabil că sunt unul din oamenii blagosloviţi cu prejudecăţi. Câteodată, însă, când lumea frustă a existenţei mele reale mă strânge puţin, visez, în taină, că Familia Chiţ triluieşte nestingherită şi zglobie în ascunzătoarea ei. Un personaj fără pic de fobie de şoareci a măturat din poveste toate Şorigundele.