Ce citesc, ce scriu... (feat. Facebook)

Ultima modă în materie de pălării masculine. Politică. Acces liber la The New York Times şi la Vogue (cu Sienna Miller şi Liya Kebede!). Oferte de produse bio. Cutremurul. Moldova. Bilete la concerte. Reţete de lasagna. Quizz-uri şi informaţii de ultimă oră despre unde pleacă Alexandra, de ce nu mai suportă Alice apa plată, de unde a pornit zvonul cum că ar veni U2 în România, ce este gripa porcină şi cum se manifestă ea, ce cărţi au mai apărut, de ce e Teodora fericită, ce facem de Noaptea Muzeelor. Cum e vremea la munte. Cum e vremea la mare.

Sunt pe Facebook. De aproape două ore.

Am citit de curând un articol al cuiva care spunea că despre Facebook se pot spune lucruri fascinante. Subscriu. E incredibil ce se întâmplă aici. E incredibil... ce mi se întâmplă mie. De pe Facebook am aflat că ficţiunea care mă reprezintă e Micul Prinţ, că ar trebui să mă mărit cu Jude Law, că scriitorul meu fetiş e T.S. Eliot (nu e, serios, am făcut de trei ori testul şi tot aşa iese, deşi văd că altora le-a ieşit William Blake, care, sincer, mie mi-ar fi plăcut mult mai mult). Pantofii care mă reprezintă sunt cei tip platforme, oraşul în care ar trebui să locuiesc este Seattle, oraşul care mi se potriveşte este Roma, de murit am să mor prin combustie spontană (aici mi-a plăcut, e foarte original!), natura mea profundă e una eroică (!) şi-n altă viaţă am fost Marie Curie. Comentariià

Am. O mulţime. Nu ştiu cum să vă explic, dar pe Facebook am... 194 de prieteni! În viaţa reală, nici nu cred că ştiu atâţia oameni. Din când în când, conversez cu ei despre cărţi, despre religie, despre diverse oraşe, despre filme, despre alţi prieteni comuni, despre job-uri, despre Criză (oooooooo, vorbim foarte mult despre Criză!) şi mai ales despre networking. Dacă nu eşti networked, nu exişti. Cu cât înveţi mai repede lucrul ăsta, cu atât ai mai multe şanse... să exişti. De-aia există Facebook. Şi alte site-uri tip Facebook. Ca să cunoşti pe cineva care, poate, cunoaşte pe cineva care e într-un grup în care sunt unii care ştiu pe cineva care te poate ajuta să vezi / încerci / spui / cumperi / experimentezi / afli / dai mai departe / înţelegi / vinzi / alegi / ai acces la acel ceva pe care ţi-l doreşti tu mult. Pentru asta, trebuie să scrii o mică istorioară despre tine. Nu singur. Te ajută site-ul. Te ajută să încarci poze, să-ţi actualizezi statusurile. Să te afiliezi. Să devii fan. Să-ţi faci prieteni. Să vorbeşti cu ei. Să-ţi creezi avataruri şi să exersezi un fel de Second Life. Să ne spui despre tine. Ca să vedem dacă ne placi sau nu. Că poate nu ne placi, şi atunci nu poţi fi networked.

Cum spuneam, însă, Facebook e, în primul rând, un fel de Jurnal. Nu chiar un blog, ci o declaraţie... de sine, mai ceva ca declaraţia de venit. Tot de pe Facebook am aflat că îmi plac foarte multe lucruri. Mulţi oameni. Scriitori, actori, cântăreţi... Oraşe. Mâncăruri. Idei.

În lumea reală, mă plâng destul de des că nu-mi găsesc locul. Pe Facebook sunt fan Jane Birkin, Vanity Fair, Harvey Nichols, Paris, Johnny Cash, Grace Kelly, Orhan Pamuk, New York, Shakespeare, Sophia Loren, Peter O'Toole, David Lodge, Yves Saint Laurent, Bernhard Schlink, David Fincher, Richard Yates, Meryl Streep, Jack Nicholson, Elizabeth Taylor, Lord Byron, Jose Saramago, Thierry Mugler, Gabriel García Márquez, Elie Saab, Kurt Vonnegut, Guillermo Arriaga, Snow Patrol, Eternal Sunshine of the Spotless Mind (filmul lui Michel Gondry!, nu versurile lui Pope), U2 şi The Killers. Gata! Am obosit.

Pe Facebook îl imit pe Hugh Jackman, cântând la Oscaruri, colaborez cu T.S. Eliot, chiar dacă nu e scriitorul meu fetiş şi sunt membră a grupurilor I love sushi!, hai hui prin lume, Cultural Events In Romania şi I'm Not Addicted To Facebook, I Just Have To Check It Everyday.

Ceea ce, dincolo de ironie, e perfect adevărat.

Poate că Facebook e o cărticică virtuală mutilantă social. Un loc cu soare unde fiecare se scrie pe el însuşi într-o versiune îmbunătăţită, cu umor, cu şarm, cu toate cele de care (ab)uzăm ca să ne facem simpatici. Mai simpatici. La fel de adevărat este că Ioana cea cu 194 de prieteni e o versiune a mea de care, în acest punct, cu greu aş putea fi convinsă să mă despart.

Pe Facebook, poţi să te joci de-a zeitatea online. Să-ţi variezi fotografia de profil. Să le comunici unor oameni pe care, poate, nu i-ai văzut niciodată şi n-o să-i vezi în veci ce fel de pizza îţi place, unde te duci în weekend, cu cine şi de ce. Pe Facebook mi-am regăsit amici de mult expediaţi în zona cu naftalină a memoriei, inclusiv afective. Rude. Colegi. Aflu frecvent, tot de-aici, cine s-a mai căsătorit sau ce editură e pe punctual de-a da faliment, ce se joacă unde, sau ce se întâmplă într-un film pe care l-am ratat, că am avut mult de scris şi n-am ajuns să-l văd în oraş. Mi se cere "prietenia". Remember clasa a patra şi bileţele lăsate în bancă. Acum le găsesc în Inbox. Polemizez. Decid să mă retrag de pe Facebook, pentru că îmi mănâncă prea mult timp. Mai bine aş citi. Sau aş scrie ceva. Sau aş ieşi în oraş. Îmi anunţ intenţiile. Log out.

Vine a doua zi şi mă pocneşte o curiozitate teribilă să ştiu cum i-a ieşit prezentarea Anei, ce face Dan, dacă Ingrid mai dansează sau nu şi cum e vremea la Paris, că tot nu mă duc acolo. Log in...

Să te scrii pe tine. Să-i citeşti pe ceilalţi. În timp real. Viaţa foileton. Cam ca pe vremea lui Dickens, când opinia publică forţa sfârşitul Marilor Speranţe (toată lumea vroia ca Pip să rămână cu Estella şi expedia scrisori pe adresa autorului care, din păcate, traversa o perioadă sceptică). Citesc literatură online. Din anii 2000. Cu oameni care există. Sau care se creează, cu entuziasmul lui Pip, pentru divertismentul lor şi al meu.

"Scriu. Despre Facebook". Sunt deja două persoane cărora le place noul meu status. Cineva m-a întrebat deja exact ce scriu. Uite ce uşor se face o poveste!