Întoarcere din Infern

Acesta e un articol pe care l-am predat târziu. Foarte târziu. Nu că n-aş fi ştiut despre ce vreau să scriu (mi se întâmplă şi asta, dar nu a fost cazul acum). Ci pentru că lucrurile s-au schimbat de multe ori în mintea mea, din momentul în care am hotărât, ascultând a nu ştiu câta oară Crossroads, cu Tracy Chapman, că vreau să scriu despre Eurydice.

Mie nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit povestea asta. Până când mi-am dat seama că nu o ştiu bine. Sau nu complet. Ea e, mai mereu, o poveste despre Orfeu şi începe atunci când el coboară în Infern, cântând, ca să îmblânzească duhuri şi fiare şi-i cere lui Hades să-i redea nimfa pierdută. Hades nu spune nimic şi atunci Orfeu îi cântă Persefonei, şi ea răpită, odată, de zeul întunericului şi ea-i promite să i-o înapoieze pe Eurydice. Atât că Orfeu nu are voie să-i vorbească sau să se uite în urma lui, după ea, până nu vor fi ieşit la lumină. De ce se uită Orfeu înapoi... e discutabil. De teamă ca Persefona să nu-l fi înşelat. De teamă ca duhurile care lui nu-i fac rău să n-o tragă pe Eurydice şi mai adânc în tenebre. De teamă că merge prea repede. De teamă că nu e ea, ci altcineva, altă nimfă rătăcită în Infern în urma lui. De teamă. Şi atunci se opreşte. Se întoarce. Se uită înapoi. Cedează tentaţiei absolute. Face ca Toma. Apostolul. Şi o pierde pe vecie. O pierde a doua oară. O pierde în Infern.

Trist. Şi pun pariu că o ştiaţi la fel. Coborârea în Infern, în sine, e o idee frumoasă, din care literatura se hrăneşte de-atâta timp. Cât de mult suntem dipuşi să coborâm în Infernurile celorlalţi pentru a salva ce iubim la ei este, probabil, una din marile teme... nu ale ficţiunii, ci a ce se întâmplă între doi oameni care ocazional, invariabil, se pierd în întuneric. Pentru mine Orfeu era, într-un fel, Dick Diver, psihiatrul din Blândeţea nopţii, de Fitzgerald, care coboară în adâncurile nebuniei lui Nicole, soţia lui. Coboară, la un moment dat, atât de mult, încât se pierde pe sine. Nicole, Eurydice a lui, ajunge la lumină, pe când el rămâne blocat într-un etern Infern emoţional. Pare a fi mitul inversat. Dar poate că nu este.

Am început prin a vă spune că nu ştiu povestea bine. Nu o ştiam. Pentru că ea nu începe în Infern. Începe la o nuntă. Nunta lui Orfeu, fiul lui Apollo şi al Calliopei şi a lui Eurydice, o driadă, mistuitor de frumoasă. Povestea începe cu muzică. Începe cu versuri. Începe cu zei, satiri, nimfe şi muritori dănţuind fără grijă pe pajişti verzi şi sorbind din licori aromate. Începe... cu Eurydice.

Şi poate că Orfeu, furat de zgomotul serbării, s-a lăsat îmboldit de nuntaşi. "Mai cântă-ne de Iason! Mai povesteşte-ne de Argonauţi!". Poate ce nici nu l-a zărit pe Aristaeu, fratele lui, poate că nici n-a bănuit clipa când, ameţit de vin şi dans, acesta s-a repezit spre nimfă, cu gând s-o fure, s-o aibă numai pentru el. Povestea spune că Eurydice a fugit, îngrozită, în pădure, unde, din neatenţie, a călcat pe un şarpe şi aşa, din muşcătura lui veninoasă, şi-a găsit sfârşitul. Există şi variante în care şarpele e chiar Cyrene, mama lui Aristaeu, geloasă pe Orfeu pentru că e mai iubit de Apollo decât fiul ei. Ea o ademeneşte pe Eurydice promiţându-i adăpost până când, transformată în şarpe, o expediază în Infern.

Şi uite-aşa, povestea lui Orfeu e o poveste despre Eva. Eva şi şarpele. Eva ajunge în Infern. Iar soţul ei coboară după ea. Îl mituieşte pe Charon nu cu arginţi, ci cu o liră, lira la care adăugase două corzi, ale celor Nouă Muze, ca să-i farmece ghiersul şi să-l facă să picure ca o vrajă dulce în urechile celor care-l ascultă. Orfeu îmblânzeşte fiarele. Orfeu tulbură Eriniile într-atât încât ura lor eternă se transformă în lacrimi. Orfeu o găseşte pe Eurydice. E drept că o zăreşte doar o clipă, laolaltă cu ceilalţi condamnaţi, dar îi cântă atât de sfâşietor Persefonei despre iubirea lor încât ea se roagă de Hades să-i dea drumul. Şi Hades i-o dă, cu o condiţie.

Unii spun că Orfeu s-a uitat în urmă prea devreme, când prima rază de lumină i-a atins creştetul, nerăbdător, prea nerăbdător ca să-şi dea seama că lumina nu a ajuns şi la Eurydice, că ea e încă în întuneric. Pasămite, când nu mai cânta, Orfeu era şi el failibil, ca oamenii. Avea îndoieli. Îi era teamă.

Am căutat aproape o săptămână un sfârşit alternativ al mitului. În fond, dacă povestea începe altfel decât ştiam, de ce nu s-ar şi termina altfel? Eu ştiam că Orfeu, rămas singur, e sfâşiat de fiare. Am aflat că, în unele variante, moare trăznit de Zeus. În altele e sfârtecat într-un ritual dionisiac. Deasupra mormântului lui vine să cânte o privighetoare.

Nu mi-a fost suficient. Am căutat intertextualităţi, contaminări ale mitului. Am vrut să ştiu ce se întâmplă, mai departe, cu Eurydice-Eva. Am vrut să ştiu ce se întâmplă cu Orfeu.

Nu am mai găsit mare lucru. Mi-am adus doar aminte că am citit, la un moment dat, că pe Eurydice şarpele o muşcă de călcâi. Punctul ei slab e cel al lui Ahile. Iar Ahile n-a avut decât o hibă, că şi-a permis luxul să moară, să coboare, din aura lui eroică, în neant.

Eu cred că Eurydice ar fi ajuns, oricum, la un moment dat, în Infern. Şi că Orfeu ar fi coborât după ea. Ar fi coborât oricum. Oricând. Şi poate că ea ar fi mers înaintea lui, atunci, sau poate că s-ar fi ţinut de mână, poate că ar fi ajuns la lumină împreună. Sau poate ar fi rămas în Infern.

Acestea sunt, însă, supoziţii, cam ca 80% din mit. Cert este că dacă moartea era singurul lor punct slab, trebuie să fi fost destul de fericiţi.

Îmi place ideea asta. Chiar îmi place.