Ce se poate întâmpla cu Jane

Ştiu pe cineva care ştie Jane Eyre pe dinafară. Serios vorbind. Cu citate, cu scene întregi, cu detalii de parcă ar fi citit cartea ieri. În fapt, a citit-o acum mulţi ani. Sau poate că ar fi mai corect să spun că a făcut-o ferfeniţă acum mulţi ani, citind-o şi recitind-o. În mod clar i-a plăcut. De Jane, de Helen, de Rochester...

Şi, dacă stau bine să mă gândesc, la intensitate mai redusă, ce-i drept, şi eu am consumat povestea cu apetitul sănătos al vârstei. Fără să fac o pasiune pentru Charlotte Brontë. Mi-a plăcut şi mie Jane. Mi-am imaginat şi eu cum arăta Thornfield... şi m-am speriat îngrozitor de Bertha.

Soţia nebună a lui Rochester. Secretul din pod. O vizualizam - cadaverică, despletită, cu ochii injectaţi într-un acces de piromanie (mă rog, nu ştiu dacă îmi era mie aşa clar ce e piromania pe vremea aia, poate că în mintea spuneam "incendiere"), păstrând urmele unei apuse frumuseţi.

Ei bine, când ne-am regăsit, peste ani - lucrurile stăteau în felul următor. Jane cea cuminte era tolerată de canonul literar, cumva înghesuită în secţiunea fetelor cuminţi (fără nicio legătură cu Simone de Beauvoir). Nebuna, în schimb, făcuse carieră. Era un star al feminismului, al literaturii postcoloniale, al emancipării. Era argumentul pro-diferenţă. Era tot despletită, dar frumoasă de-a binelea, piromană doar de ocazie, ostracizată de soţul ei la mansardă din motive rasiale, mai degrabă creolă decât palidă şi, în mod clar, mult mai bine văzută ca biata Jane.

În 1979, două autoare feministe, Sandra Gilbert şi Susan Gubar au luat la bani mărunţi personajele clişeu din literatura victoriană scrisă de femei şi au ajuns la concluzia că, într-un roman de bun simţ, aveai numai două posibilităţi - să fii Jane, sau să fii Bertha. Mai exact, dacă nu erai fata cuminte, erai musai cealaltă, că alte personaje ioc. Tot ce nu intra în tiparul Jane, mergea în pod. Acolo unde locuia femeia nebună despre care, în secolul XX, nu mai ştim aşa de bine că era nebună. Ştim doar că era altfel. Că nu-şi purta părul cu o cărare pe mijloc. Că nu avea guleraş de dantelă. Că nu-şi petrecuse adolescenţa citind literatură franceză. Că nu era Jane.

Se pare că ideea celor două autoare de a o ridica brusc în slăvile ideologiei feministe pe Bertha a avut ca punct de pornire tot un roman, situat într-o bizară, dar cuceritoare intertextualitate cu Jane Eyre. E vorba de Wide Sargasso Sea, de Jean Rhys. E o carte de prin 1966, interpretată ca un fel de prequel la Jane Eyre. E o poveste despre iubirea dintre pe atunci foarte tânărul Rochester şi Antoinette, o aristocrată din colonii care are toate atributele soţiei deloc perfecte, dar seducătoare, îndrăgostite şi, într-un anume sens, viral de atrăgătoare tocmai prin inocenţa ei puţin sălbatică. Puţin nedusă la biserică... Antoinette nu e o soţie comme il faut. Ceea ce pe Rochester nu pare să-l deranjeze deloc până în momentul în care Bertha (aşa îi spune el, Bertha) exhibă o genealogie cu urme vagi de sânge negru, total nedigerabil în societatea anglo de secol XIX. Aşa ajunge ea în pod.

Fără discuţie, crize de nervi, spasme ale unei personalităţi adolescentine hrănite de combustibilul unui spirit recalcitrant există şi la Bertha lui Rhys. Numai că ele sunt considerate încântătoare, înainte să fie declarate simptomatice. Bertha nu e nebună. Bertha e doar o femeie imposibil de etalat în public şi, la un cu totul alt nivel, un personaj care cu greu încape într-un roman victorian. Are prea multă modernitate, e prea desprinsă dintr-o lume ficţională în care personajul, ca să fie viabil, e o idee ţăcănit. Măcar o idee, să dea senzaţia de verosimilitudine. E prea de-a noastră. Prea de azi. Prea angoasată. Cu prea multe dileme pentru un înger casnic.

Mi-am adus aminte de ea când am revăzut, într-o seară în care marea cinematografie contemporană nu-mi spunea mare lucru, filmul lui Robert Stevenson din 1944, cu Orson Welles şi o Joan Fontaine puţin trecută de prima tinereţe şi destul de neconvingătoare în postura de fetiţă speriată. Bertha, enigmatică, nu e în film deloc. Doar furia ei e acolo. Furia ei de a nu fi în poveste.

Mărturisesc că, dincolo de retorica militantă, dincolo de reciclarea ei ca port-drapel al problemelor altor generaţii, ce-mi place la Bertha e faptul că e un personaj nespus. Un chip care nu se arată. O pereche de ochi care ne privesc de sus, din spatele uşii păzite de Grace Poole. Probabil că de-aceea şi invită la reflecţie, la speculaţie, la prequel sau la sequel (cine ştie dacă, într-o decadă-două, nu ajunge şi Jane în pod lângă biata Antoinette; în fond, totul e posibil.) Bertha e o poveste refuzată, lăsată în aer, care a izbucnit aproape violent când i-a venit vremea. Şi, nebună sau nu, uite că a prins. A intrat în literatură cu dreptul. A făcut din Rochester un ticălos şi din Jane o femeie care habar nu are cât de tare s-a legat la cap. E şi asta o formă de piromanie.

În seara cu filmul, când Orson Welles tuna cu vocea lui de Dumnezeu radiofonic, capabilă să bage-n sperieţi o naţie şi ceva, când Joan Fontaine arunca priviri de căprioară temătoare spre lumina care se aprinde, din când în când, la geamul nebunei, m-am trezit cu o frântură de gând care încă e cu mine. Şi acum. Când am revenit la superproducţiile anilor 2000, cu buget scandalos de mare şi exces de actriţe minore.

Cel mai greu lucru, în literatură, e să faci pe cineva să tacă. E incredibil ce poate să iasă din tăcerea aia.