Portrete istorice ale românilor

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

În 1824, "la vremea cireşelor", în satul Vidra de Sus, pe valea îngustă a Arieşului, în inima Munţilor Apuseni, s-a născut viitorul "crai al munţilor", sau "crăişorul nostru", cum îl vor numi în anii revoluţiei buciumanele Apusenilor. Revoluţionar înflăcărat, apărător dârz şi slujitor devotat al naţiunii sale, Avram Iancu a căpătat o aureolă de legendă încă din timpul Revoluţiei de la 1848. Un biograf contemporan cu el l-a numit "cel dintâi om învăţat ieşit din opincă". Ridicat într-adevăr prin învăţătură dintre moţi, Iancu le-a înţeles durerile şi năzuinţele, a refuzat să-i părăsească şi şi-a dedicat întreaga viaţă viitorului lor.

Fiul lui Alexandru Iancu, jude sătesc şi paznic al pădurilor fiscului, şi al Mariei Gligor, cel ce se considera nepot al marelui Horea - înaintaşul său din 1784 în lumea moţilor - Avram, şi-a dovedit din tinereţe ataşamentul pentru ideile înnoitoare şi ura faţă de rânduielile feudale şi asuprirea naţiunii sale. "Tată! - îi spunea el lui Alexandru Iancu - nu-i bună rânduiala de acum! Trebuie schimbată! Unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui?" Asistând la dezbaterile Dietei de la Cluj şi constatând lipsa oricărei perspective de îmbunătăţire a situaţiei ţărănimii transilvănene, a rostit cuvintele memorabile care aveau să-i devină un adevărat îndreptar: "Nu cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea!"

După studii de drept şi filosofie, Avram Iancu, alături de alţi tineri jurişti români, şi-a desăvârşit practica de avocat printre "canceliştii" Tabulei Regeşti (Curtea de Apel) din Târgu Mureş. Acolo, cuprins într-o intensă activitate politică, a dezbătut îndelung cu colegii români şi maghiari problemele cu care se confrunta Transilvania, îndeosebi după ce flăcările revoluţiei burgheze izbucniseră în Franţa şi Italia. În a doua jumătate a lunii martie 1848, în plină efervescenţă revoluţionară, Iancu a participat la discuţiile însufleţite ale "canceliştilor" de la Târgu Mureş, subscriind memoriul revoluţionarilor întocmit de aceştia, dar cerând răspicat "desfiinţarea robotelor, fără despăgubire sau moarte".

Refuzul de a recunoaşte drepturile naţionale ale românilor transilvăneni şi intenţia de a înfăptui o uniune forţată a Transilvaniei cu Ungaria au complicat raporturile "canceliştilor" români din Târgu Mureş cu colegii lor maghiari. Iancu a plecat în Apuseni, fiind apoi prezent, la începutul lunii aprilie, la Blaj, unde a avut loc prima consfătuire a fruntaşilor revoluţionari români. Tânărul de 24 de ani se bucura de popularitate printre compatrioţi, pe care-i îndemna ca, odată cu lupta pentru înlăturarea rânduielilor feudale, să aibă "curajul întru apărarea cauzei naţionale". A cutreierat neobosit Munţii Apuseni, pregătind adunarea de la Blaj din 18/30 aprilie, la care a participat, împreună cu Ioan Buteanu. În fruntea câtorva zeci de mii de moţi, s-a întors la Blaj, la măreaţa adunare din 2-4/14-16 mai. Iancu era acum binecunoscut şi se bucura de autoritate în rândul mulţimii. Lui i-a revenit sarcina de a organiza poporul în cete şi, prin aceasta, de a-i înzeci forţele. "Uitaţi-vă pe câmp, românilor - consemnează Alecu Russo, martor moldovean al evenimentului, cuvintele Iancului -, suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari..." Iancu a fost ales membru al Comitetului Naţional Român. "Nici nu se ştie din istorie - remarca un biograf al său - ca un popor sau vreo oaste să fi fost dăruit pe povăţuitorul său cu atâta încredere şi cu o aşa sinceră alipire cum au dăruit muntenii pe Iancu."

După adunarea de la Blaj şi, mai ales, după ce dorinţele româneşti au fost nesocotite, Avram Iancu s-a consacrat pregătirii politice a moţilor. A căutat să obţină din partea autorităţilor o rezolvare echitabilă a neajunsurilor care se acumulaseră de-a lungul anilor şi fuseseră aduse din nou la ordinea zilei de revoluţia aflată în desfăşurare. Tratamentul brutal de care a avut parte ţărănimea română şi mai ales masacrul de la Mihalţ - căruia i-au căzut victime numeroşi iobagi români la începutul lunii iunie - i-au convins pe Iancu şi pe alţi fruntaşi revoluţionari că moţii aveau nevoie şi de pregătire militară. Tânărul fruntaş revoluţionar le-a spus moţilor la târgul de la Câmpeni: "Să vă faceţi lănci şi să vă îndreptaţi coasele!" "Avram Iancu - remarca un reprezentant al autorităţilor - stăpâneşte deplin poporul din acest ţinut, care i se supune orbeşte." La chemarea lui a avut loc "o demonstraţie generală în munte", iar zona Munţilor Apuseni a început să se transforme într-o uriaşă tabără de luptă.

Conflictele sociale, care i-au opus pe iobagii români - majoritatea populaţiei Transilvaniei - nobililor maghiari, ca şi tentativa conducătorilor revoluţionari maghiari de a realiza arbitrar uniunea Transilvaniei cu Ungaria au sfârşit prin a aduce revoluţia română şi cea maghiară într-un tragic conflict. Într-o atmosferă de mare încordare politică s-a desfăşurat la Blaj, în septembrie 1848, o nouă adunare - participanţii au venit acolo înarmaţi, întrucât în numeroase localităţi din Transilvania revoluţionarii români fuseseră atacaţi de reacţiunea feudală, care se împotrivea cererilor lor legitime. La aceasta s-a adăugat împrejurarea nefericită că unii fruntaşi ai revoluţiei maghiare nu au înţeles că trebuia rezolvată şi problema naţională, recunoscându-li-se drepturile românilor din Transilvania. "Pretenţiile noastre sunt sfinte - le-a declarat Avram Iancu zecilor de mii de oameni -, pre cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ." El vedea în înarmarea şi lupta mulţimilor calea cea mai sigură de a obţine recunoaşterea drepturilor naţiunii sale. "Adunarea măreaţă de popor" a respins "uniunea" Transilvaniei cu Ungaria şi s-a pronunţat pentru înfiinţarea unei gărzi naţionale româneşti şi pentru convocarea unei diete pe baza reprezentării proporţionale a naţionalităţilor.

În octombrie s-a trecut la organizarea armată a legiunilor româneşti pentru apărarea revendicărilor revoluţionare ale naţiunii. Lui Avram Iancu i-a revenit comanda legiunii Auraria Gemina, cu centrul la Câmpeni. În fapt, autoritatea sa militară s-a întins în scurt timp asupra întregii armate populare româneşti. În concepţia organizatorilor, această oaste de ţărani trebuia să lupte pentru ca Transilvania să devină şi pe plan politico-administrativ ceea ce era în majoritatea ei pe plan etnic: o ţară românească. Lăncierii Iancului au fost slab înarmaţi - cu lănci, furci şi coase, şi doar în mică măsură cu arme de foc şi cu tunuri de cireş -, dar aceasta nu i-a împiedicat să se afirme pe câmpul de luptă ca o forţă de care trebuia să se ţină seama.

În paralel cu acţiunile militare, în regiunile controlate de legiunile româneşti s-a constituit o administraţie românească pe baze democratice. Respectându-se proporţia naţională în alegerea dregătorilor prefecturilor, în comitatele Zarand, Hunedoara, Alba Inferioară, în Cetatea de Baltă, şi în Făgăraş s-a creat o nouă administraţie. Cu ajutorul ei au început să fie puse în aplicare principalele deziderate ale revoluţiei româneşti, pe care miile de moţi erau hotărâţi să le apere cu arma în mână. În fruntea oştenilor ţărani, Avram Iancu a transformat Apusenii într-o cetate puternică, ducând o luptă de rezistenţă naţională şi afirmând astfel drepturile legitime ale poporului său.

Departe de a fi un duşman al altor popoare, Iancu n-a urmărit decât apărarea programului revoluţionar exprimat limpede în adunările de la Blaj. "[...] Dorim - spusese el în iunie 1849, în scrisoarea adresată deputatului român Ioan Gozman -, ca fiii aceleiaşi mame, să avem acelaşi amic şi inamic cu maghiarii." Satisfacerea justificatelor revendicări româneşti ar fi pus, desigur, capăt luptelor tragice, dar, în pofida vederilor înaintate ale unor conducători revoluţionari maghiari - printre care Táncsics Mihály ori Teleki Laszlo -, acest scop a fost atins abia atunci când deznodământul tragic al revoluţiei nu mai putea fi evitat. Avram Iancu era conştient de faptul că vinovaţii principali pentru situaţia creată erau "aristocraţii conservatori care nu voiesc libertatea practicată între naţiunile transilvane" şi care "pe aripile superbiei zboară după o supremaţie absurdă". Avram Iancu percepea aceeaşi nobilime ca pe "vermele" care "roade şi rădăcina" şi "sapă temelia viitorului" propriului popor.

Mai bine de o jumătate de an, sub conducerea lui Avram Iancu, Munţii Apuseni au devenit inexpugnabili, ostaşii-ţărani rezistând şi respingând înverşunate atacuri lansate împotriva lor. "În acea vreme, când inima îmi era zdrobită, căci în toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmanii străini - scria Bălcescu, relatând impresiile pe care i le produsese cetatea lui Iancu în cursul vizitei din vara lui 1849 -, fusei fericit a găsi acolo, pe acele piscuri uriaşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o vieaţă românească înfocată şi puternică."

Lupta desfăşurată sub îndrumarea lui Iancu a devenit simbolul rezistenţei unui întreg popor. Iancu însuşi a înţeles că el nu-i reprezenta numai pe românii transilvăneni, ci întreaga naţiune română. De aceea, în ianuarie 1849 a avut loc la Zlatna o consfătuire pentru a se dezbate "soarta naţiunii române", la care au luat parte exilaţi revoluţionari din Ţara Românească, moldoveanul Ionescu de la Brad şi, desigur, comandanţii oastei moţeşti. Contactele cu tinerii revoluţionari munteni, dintre care unii au luptat alături de el ca tribuni, şi lungile convorbiri din vara anului 1849 cu Nicolae Bălcescu l-au făcut pe Avram Iancu să înţeleagă mai bine larga perspectivă naţională în care se înscria rezistenţa românilor din Munţii Apuseni, precum şi necesitatea de a armoniza interesele revoluţionare române şi maghiare şi de a acţiona cu forţe unite împotriva reacţiunii.

Iancu fusese partizanul luptei comune cu poporul maghiar pentru libertate, dar lipsa de înţelegere pentru problema naţională din partea guvernului revoluţionar maghiar i-a zădărnicit planul. "Libertate, egalitate, frăţietate - definea el ţelurile celor pe care-i conducea. Principiile acestea sunt deviza noastră, tezaurul cel mai scump şi obiectul cel mai sfânt." El găsea - a şi scris-o la sfârşitul lunii iunie locotenent-colonelului Simonffy şi deputatului român Gozman - că tragica înfruntare între cele două revoluţii era nefirească şi inutilă: "Între noi şi voi - arăta el - armele niciodată nu pot hotărî." Dându-şi seama că "un element gigantic" - intervenţia armatelor contrarevoluţionare habsburgice şi ţariste - ameninţa ambele revoluţii, Iancu era sigur că "maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar". "Noi suntem oamenii libertăţii - îi scria el lui Gozman. Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat şi suntem hotărâţi a vărsa sângele, până la ultimul român." Luptând "pentru libertatea noastră cea asuprită", arătând limpede că "răscularea [...] nu s-a întâmplat prin amăgirea Austriei", ci având drept pricină "nerecunoaşterea naţionalităţii politice, tiraniile şi barbariile conservatorilor şi aristocraţilor", Iancu era gata să oprească luptele, oferind "fraţilor maghiari" prietenia, dar cerându-le "să se garanteze naţionalitatea, pe temeiul dreptului egal".

Asumându-şi misiunea istorică şi revoluţionară de a aduce împăcarea între cele două tabere, Nicolae Bălcescu a purtat îndelungi negocieri cu conducătorii maghiari. Când, la sfârşitul acestor negocieri, Bălcescu şi Bolliac au încheiat "Proiectul de pacificare", era, din nefericire, prea târziu - armatele imperiilor absolutiste erau pe punctul de a înăbuşi lupta revoluţionară. Chiar şi în aceste împrejurări grele, Iancu şi-a arătat dorinţa de a conlucra, ordonându-le unităţilor sale să înceteze orice luptă împotriva armatei revoluţionare maghiare pentru a-i da acesteia posibilitatea de a-şi concentra eforturile în rezistenţa la atacul trupelor intervenţioniste. Peste veac răsună îndemnul "craiului munţilor" din iunie 1849: "Firea ne-au aşezat în una patrie, ca împreună să asudăm cultivând-o şi împreună să gustăm şi să-i sugem dulceaţa fructelor ei."

Avram Iancu a privit cu rezervă victoria armatelor de intervenţie. În anii de după revoluţie, a luat parte la acţiunea revendicativă a fruntaşilor români transilvăneni, apărând în acelaşi timp populaţia Munţilor Apuseni împotriva numeroaselor tracasări din partea autorităţilor imperiale. În Transilvania şi la Viena, Iancu s-a considerat mai departe reprezentantul celor mulţi: a apărat dreptul moţilor - "adânc jignitul poporul al munţilor" - la păduri, n-a primit decoraţiile ce i se cuveneau, cerând ca "mai întâi să se decoreze naţiunea cu împlinirea promisiunilor" şi chiar a refuzat să-l întâlnească pe împărat atunci când acesta a vizitat Apusenii, în vara anului 1852. A şi fost arestat, de altfel, pentru scurt timp de autorităţile habsburgice - "prietenul făţarnic", care profitase de izbânzile sale, arătându-şi astfel adevărata faţă.

Colindând satele din Apuseni, dezamăgit şi zdruncinat, Iancu spunea acum despre sine cu durere: "Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu. Iancu e mort." Dar omul acesta excepţional, care îşi concentrase durerea şi suferinţele în cântecul său de fluier - pe care oamenii din popor îl ascultau "cu o jale adâncă amestecată cu pietate", dând impresia, cum scria Aron Densusianu în 1865, că "sunt figurile din cetatea împietrită din poveste" -, deşi acum cu minţile zdruncinate, nu şi-a văzut niciodată diminuând personalitatea. În 1871, cu doar un an înainte de a muri, el semna încă demn "avocat şi general şi prefect al legiunii Auraria Gemina". Dar sfârşitul se apropia.

La 29 august/10 septembrie 1872, inima lui Iancu a încetat să bată. Trei zile mai târziu, poporul l-a condus pe ultimul drum. Iancu a fost îngropat sub stejarul lui Horea, la Ţebea, cei doi eroi găsindu-se astfel reuniţi simbolic peste veac. "Îl plânge Ardealul, scumpa sa patrie şi poporul român, pentru al cărui nume, libertate şi existenţă a purtat spada română şi a băgat frică şi respect în oasele boierilor şi ale negrilor duşmani, şi naţiunea întreagă, de la Mare până la munţi, este în doliu", scria în acele zile ziarul Federaţiunea. "Eroul nepătat din 1848" - cum îl numea la moartea sa Iosif Vulcan - este păstrat şi astăzi în inima naţiunii şi în cartea sa de aur.

Costache Negri s-a numărat printre fruntaşii generaţiei care a înfăptuit România modernă. Spre deosebire de majoritatea intelectualilor patrioţi din epocă, el a ştiut să îmbine o nemărginită dăruire cu o modestie care se impune peste veac cinstirii urmaşilor. Eminescu găsea că Negri este, pe drept cuvânt, "unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor". Prin înaltele sale însuşiri morale, prin abnegaţia şi dezinteresul său, el a fost recunoscut de contemporani drept "capul şi idolul unei generaţii nobile, care luase iniţiativa în ideile de reforme" (Bolintineanu). "Nobil, bun şi dulce, poet în clipele de răgaz şi totdeauna filosof" - spunea despre Negri fiica lui Alecsandri, care-l cunoscuse pe când era copil şi fusese martora nemărginitei admiraţii pe care i-o purtase "bardul de la Mirceşti".

Costache Negri s-a născut la Iaşi, în martie 1812, fiind deci mai vârstnic decât majoritatea fruntaşilor generaţiei sale. Tatăl său, Petrache Negri, boier de treapta a doua, fusese ispravnic al unor ţinuturi din sudul Moldovei. După moartea tatălui său, în 1823, mama lui Costache Negri s-a bucurat de protecţia noului domn pământean Ioniţă Sandu Sturdza, a cărui doamnă, Ecaterina, era mătuşă de soră a Smarandei Negri. Sprijinul real pentru văduvă şi orfani a venit însă mai cu seamă din partea marelui boier Costache Conachi, prieten apropiat al lui Petrache Negri şi admirator al văduvei acestuia, cu care s-a şi căsătorit în 1828. Conachi s-a dovedit atât în timpul vieţii Smarandei, cât şi după timpuria ei dispariţie, în 1831, a fi profund devotat copiilor săi vitregi, ocupându-se îndeaproape de educaţia lor. Pentru Costache Negri l-a angajat încă din 1827 pe preceptorul francez Étienne Marius Mouton. Apoi, în primăvara anului 1829, l-a trimis la Odesa în pensionul lui Louis Repey. În aprilie 1832, Conachi a intervenit în favoarea plecării lui Negri peste hotare, pentru ca, după trei-patru ani de studii la Viena şi la Paris, "ca să sfârşească învăţăturile", el "să se facă un bărbat de folos patriei sale".

Dacă "învăţăturile" nu par să-l fi atras peste măsură pe peregrinul moldovean, el a învăţat a cunoaşte lumea - a stat şi în Germania, şi în Italia înainte de a se întoarce în ţară în octombrie 1837. Un an mai târziu pleca din nou, de data aceasta spre Paris, unde avea să lege bune relaţii cu conaţionalii săi moldoveni şi munteni aflaţi la acea vreme în capitala Franţei. Nicolae Kretzulescu îşi amintea astfel despre convorbirile tinerilor români de atunci: "Ne întreţineam asupra nenorocitei situaţii a ţărei, asupra viitorului la care aspiram, precum şi asupra datoriei ce ne era impusă nouă odată ce ne vom întoarce la căminurile noastre."

În aprilie 1839, Negri, împreună cu Vasile Alecsandri şi N. Docan, a pornit spre ţară, făcând un ocol de câteva luni prin Italia. Într-o scrisoare către Ion Ghica evoca impresiile sale de la Roma, basoreliefurile Columnei care înfăţişează "victoriile lui Traian asupra bravilor şi nefericiţilor noştri daci". În decembrie ajungea la Iaşi, după ce trecuse prin Bucureşti. În vara anului 1840, tânărul de 28 de ani pleca din nou spre Paris, iar în aprilie 1841, Negri se afla la Triest.

În anii următori, Negri a petrecut mult timp în ţară, i-a cunoscut mai temeinic problemele, s-a integrat luptei de eliberare, dar a trecut şi prin momente amare. "Nelucrarea m-a ucis - scria la 12/24 decembrie 1844 - mârşăviile, nenorocirile şi mizeriile din ţara care mă hrăneşte îmi fac rău." Suprimarea Propăşirii, surghiunirea lui Kogălniceanu, a lui Russo şi a lui Negruzzi, datoriile pe care le-a făcut el însuşi amanetându-şi moşia de la Mânjina contribuiseră la depresia sa.

Vizita pe care a făcut-o Costache Filipescu în Moldova în primele luni ale anului 1845, când principalul său interlocutor a fost Negri, a inaugurat o acţiune naţională ireversibilă. Lui Ion Ghica, Negri îi anunţa reuniunea proiectată de ziua numelui său şi a surorii sale Elena. Atunci, la 21 mai/2 iunie 1845, a avut loc la Mânjina cea dintâi întâlnire moldo-munteană. S-au purtat discuţii înflăcărate despre viitorul naţiunii române şi constituirea statului modern. Întorşi la Bucureşti, muntenii au reorganizat Asociaţia literară, extinzându-i activitatea la "toată românimea" şi cuprinzând printre membrii ei şi pe Negruzzi, Alecsandri şi Costache Negri. "Iubit de toţi pentru înţelepciunea sa dreaptă - spunea Alecsandri -, pentru blândeţea şi nobleţea caracterului său, fu recunoscut ca decanul tinerimei şi chemat de atunci şi până astăzi cu denumirea drăgălaşă şi respectuoasă de Moş Costachi, sau cu cea mult mai caracteristică de Uncheşul."

Negri avea să întreprindă o nouă călătorie în Austria, Franţa şi Anglia. De la Paris, Negri a plecat apoi, cu Kogălniceanu şi Ioan Bălăceanu, spre Marsilia, unde s-a îmbarcat pentru Neapole, pentru a se întâlni cu Alecsandri şi cu sora sa, Elena, muribundă. Împreună şi-au continuat călătoria spre Constantinpol. Elena Negri a murit "la intrarea în Cornul-de-Aur". Fratele şi logodnicul ei au îngropat-o în cimitirul din Pera. Negri s-a întors în ţară, dar peste câteva luni a plecat din nou. La 27 decembrie 1847/8 ianuarie 1848, aflat la Paris, a rostit un discurs epocal în care îl evoca pe Ştefan cel Mare - un îndemn înflăcărat adresat contemporanilor săi şi încheiat cu urarea: "Trăiască România unită!"

Când revoluţia a izbucnit la Paris, Negri se afla deja acolo, sosit de la Londra, şi a luat parte la evenimente alături de alţi tineri români. A fost prezent la întrunirile tinerilor români din capitala Franţei, a subscris o sumă pentru formarea unei ambulanţe oferite Guvernului provizoriu revoluţionar şi s-a gândit şi el la alcătuirea unei "legiuni" româneşti. A luat parte, probabil, şi la vizita pe care o delegaţie de tineri munteni şi moldoveni au făcut-o conducerii revoluţionare franceze, fiind primiţi de Buchez, ajutorul primarului Parisului.

Izbucnirea revoluţiei la Viena, la 3/15 martie 1848, a grăbit plecarea tinerilor români din Paris. Măsuri severe de pază la graniţă l-au împiedicat pe Negri să se întoarcă în Moldova, de unde, după eşuarea mişcării de la Iaşi, amicii săi erau exilaţi. Împreună cu alţi moldoveni, a ajuns la Sibiu. Negri a participat la marea adunare de la Blaj, iar apoi, deplasându-se la Braşov, s-a numărat, la 12/24 mai 1848, printre semnatarii programului eliptic, dar atât de înaintat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei.

La 25 mai/6 iunie 1848, Negri sosea la Cernăuţi, unde refugiaţii moldoveni l-au desemnat preşedinte al comitetului revoluţionar. Spre sfârşitul anului 1848 - după ce suferise de holeră -, Negri a părăsit Bucovina, îndreptându-se spre Paris. Deşi majoritatea revoluţionarilor din exil, mai ales cei aflaţi în Imperiul Otoman, şi l-au dorit pe Negri în fruntea lor, acesta nu a vrut să accepte o asemenea demnitate. În iunie 1849, Negri i-a adresat o misivă "oficială" lui Ion Ghica, anunţându-l că renunţă să devină "capul" emigraţiei - considera că, revenind în patrie şi însoţindu-l pe noul domnitor al Moldovei, putea aduce "mai multe slujbe ţării".

Odată cu întoarcerea în patrie s-a încheiat o etapă din viaţa lui Costache Negri. În martie 1850, el invidia starea "de proscris liber" a lui Ion Ghica, "departe de josnicele intrigi locale, al căror cerc se lărgeşte tot mai mult în miasmele unei sfere de corupţie, nepotism, fanariotism şi alte isme de acelaşi soi mârşav". În toamna aceluiaşi an, şi-a dat demisia din funcţia pe care o avea în magistratură. În iunie 1851 a fost numit pârcălab de Galaţi - din această slujbă s-a retras, în toamna lui 1853, în plină tensiune cauzată de începutul războiului Crimeii. De altfel, domnitorul însuşi a părăsit ţara pentru o perioadă destul de lungă. Când s-a întors, el şi-a ales miniştri dintre elementele cele mai înaintemergătoare. Negri a fost numit "şef" - adică ministru - al departamentului Lucrărilor publice. Negri s-a dovedit a fi şi un sfetnic preţuit de domnitor, el acţionând pentru desfiinţarea integrală a robiei ţiganilor, pentru secularizarea averilor mănăstireşti şi pentru asigurarea libertăţii presei.

În primăvara anului 1855, experimentatului Negri i-au revenit sarcini diplomatice. Cu prilejul Conferinţei de la Viena, marele vizir le-a cerut celor doi domni din Principate să trimită câte un "informator" care să-l sprijine pe Ali Paşa, reprezentantul Porţii, în reuniunea diplomatică ce trebuia să pregătească încheierea războiului Crimeii. Ajuns la Viena, Negri nu s-a mulţumit cu postura preconizată de marele vizir, ci a desfăşurat o activitate diplomatică de sine stătătoare. Este plauzibil ca el să-l fi determinat pe delegatului francez să propună Conferinţei Unirea Principatelor - s-a introdus astfel pentru întâia oară în dezbaterea diplomatică internaţională această problemă fundamentală pentru viitorul naţiunii române. La 2/14 mai 1855, August Treboniu Laurian îi scria de la Viena lui Dimitrie Ghica, informându-l că "domnul Negri fu primit foarte bine de către toţi ambasadorii". Întors în ţară în vara lui 1855, Negri a primit imediat o nouă sarcină diplomatică: a fost trimis, împreună cu Dimitrie Rallet, la Constantinopol pentru a reprezenta Moldova în litigiul privind mănăstirile închinate.

După întoarcerea sa la Iaşi, Negri a fost unul dintre membrii fondatori - la 25 mai/6 iunie 1856 - ai Societăţii Unirea, iar cinci zile mai târziu, s-a numărat printre cei 11 membri ai Comitetului Central al Unirii. Când Teodor Balş a murit, Negri a fost unul dintre candidaţii la căimăcămie - propunerea a stârnit neîndoielnic opoziţia înverşunată a Austriei habsburgice.

Veneau însă timpuri mai bune. După anularea alegerilor falsificate, noile alegeri pentru Adunarea ad hoc au asigurat deplina victorie a unioniştilor. Negri şi prietenul său Alexandru I. Cuza au fost aleşi deputaţi la Galaţi. Adunarea ad hoc şi-a arătat întreaga preţuire pentru Negri desemnându-l, la 4/16 octombrie, vicepreşedinte - în condiţiile în care mitropolitul era un preşedinte mai mult decorativ, vicepreşedintele era conducătorul de fapt al Adunării. Despre el remarca atunci Bolintineanu, venit în vizită la Iaşi, că era "foarte iubit şi popular".

Ales deputat fără voia lui - cu sprijinul prietenilor care îi asiguraseră temeiurile materiale pretinse de stipulaţiile electorale -, Negri a demisionat din Adunarea electivă, ceea ce nu i-a împiedicat pe susţinătorii săi, în primul rând pe Vasile Alecsandri, să-l propună totuşi candidat la domnie. În discuţiile ce au urmat, Lascăr Catargiu s-a opus, invocând poziţia lui Negri în problema ţărănească. Ales avea să fie bunul său prieten Alexandru Ioan Cuza, iar sub domnitorul cel nou, Costache Negri va avea prilejul să-şi dezvăluie, de-a lungul a şapte ani, însuşirile de încercat diplomat. Alexandru Ioan Cuza i-a încredinţat conducerea delegaţiei ce trebuia să obţină de la Constantinopol învestitura din partea puterii suzerane. Nu ştia atunci că o misiune temporară avea să devină o sarcină diplomatică permanentă, şi nici că el avea să fie unul din principalii autori ai politicii externe a statului naţional român. Sosiţi la Varna, delegaţii moldoveni aveau să primească vestea dublei alegeri a domnitorului lor.

La Constantinopol, delegaţii moldoveni nu au găsit un mediu binevoitor. După luni de tergiversare, Poarta a sfârşit totuşi prin a recunoaşte dubla alegere. Negri îşi îndeplinise fericit misiunea şi spera să poată părăsi "acest îngrozitor Stambul, pe care poeţii de aici îl numesc perla universului". Dar nimeni nu putea fi acreditat în capitala Imperiului Otoman mai bine ca Negri, aşa că pe el l-a numit domnitorul agent titular al Moldovei şi agent interimar al Ţării Româneşti la 31 octombrie/12 noiembrie 1859.

Prin urmare, Negri a luat din nou drumul Constantinopolului. La 14/26 decembrie 1859, îi scria lui Ion Ghica: "Iată-mă din nou pe malurile Bosforului ca să reîncep vechile mele ciorovăieli. Ţinutul acesta fermecător nu-i pentru mine decât o arenă în care îmi este menit să lupt cu mai mare sau mai mică izbândă." Şi-a reluat deci sârguincios activitatea în capitala Imperiului Otoman, scriind mai departe la rapoartele adresate domnitorului. Negri nu intra în rândul diplomaţilor propriu-zişi, căci nu reprezenta un stat independent, dar Principatele Unite se bucurau de o largă autonomie şi au ştiut să-şi afirme în timp o poziţie de sine stătătoare, acreditând România în lumea politică şi diplomatică a Europei ca o entitate de care trebuia să se ţină seama. Tratat de diplomaţi aproape ca egal, primind vizita unor ambasadori, bucurându-se de preţuire chiar din partea demnitarilor otomani, modest şi demn, înţelept şi dârz, inteligent şi, mai ales, devotat intereselor ţării, Costache Negri a reprezentat cu strălucire tânărul stat naţional român.

Sfera politicului a constituit principalul său domeniu de activitate. Vizita pe care domnitorul urma s-o facă la Constantinopol, problema mănăstirilor închinate, eventuala plată anticipată a tributului - ca un serviciu adus Sublimei Porţi! - ori abuzurile săvârşite de autorităţile otomane din nordul Dobrogei faţă de pescari români de pe braţul Chilia au fost subiecte de discuţie şi tratative ale agentului Principatelor Unite. Curând li s-au adăugat altele: plata impozitului patentelor de către supuşii străini, insulele dunărene ale Ţării Româneşti ocupate abuziv de otomani, chestiunea înlocuirii paşapoartelor româneşti de către reprezentanţele diplomatice otomane. Până spre mijlocul lui 1860, Negri a reuşit să soluţioneze în chip favorabil ţării sale problema pescarilor de pe braţul Chilia şi pe cea a paşapoartelor. În vara lui 1860, discuţiile purtate de Negri în capitala Imperiului Otoman au vizat mănăstirile închinate şi pregătirea vizitei domnitorului. În chestiunea desăvârşirii politico-administrative a Unirii, Negri a fost hotărât, dar şi prudent, ferindu-se să forţeze lucrurile. Memoriul referitor la deplina unificare, întocmit de cabinetul domnesc în vara anului 1860, nu a fost remis de el dregătorilor otomani şi diplomaţilor străini decât în ultima lună a anului. În general, a ales să rezolve ceea ce se putea rezolva atunci şi să pregătească temeinic vizita domnitorului.

Asigurând primirea lui Al. I. Cuza cu cele mai mari onoruri, Negri l-a întâmpinat la Galaţi şi a călătorit apoi împreună cu el spre Constantinopol pe Dunăre şi pe mare. Negri l-a însoţit pe domnitor peste tot, chiar şi atunci când ceilalţi membri ai suitei sale nu erau în preajmă. A fost alături de domnitor şi în timpul primirii neoficiale la sultan. "Nici un turc nu se afla de faţă - preciza Bolintineanu. Această întrevedere familiară ţinu trei ore. [...] Sultanul le arătă personal - domnitorului şi agentului Principatelor Unite - tezaurul seraiului său." "Acest voiaj - i-a scris atunci Baligot de Beyne, secretarul domnitorului, lui Iancu Alecsandri - va avea urmări fericite. Prudenţa şi tactul lui Moş Costache vor face acum restul."

Desăvârşirea unificării politico-administrative a Principatelor a devenit apoi principala preocupare a lui Negri, care a avut repetate discuţii cu dregătorii Porţii, precum şi cu diplomaţii acreditaţi în capitala imperiului. Agitând mereu la Constantinopol "spectrul" proclamării interne a desăvârşirii unificării, dar străduindu-se în acelaşi timp să-l tempereze pe domnitor (deşi uneori îndemna şi el la un nou fapt împlinit!), Negri a ştiut să "împingă" greoaia diplomaţie spre soluţia pe care o aştepta naţiunea română. "Am albit mult, scria el la 27 iunie/9 iulie 1861, şi am înghiţit multe cupe de amărăciune." La 1/13 decembrie 1861, Negri îi putea raporta domnitorului, la capătul stăruitoarelor sale eforturi, biruinţa României.

Corespondenţa sa ni-l dezvăluie în anii următori acaparat de preocupări variate. O problemă rezolvată încă din primăvara anului 1862 a fost aceea a noului pavilion tricolor al ţării acceptat de Poartă. În 1862 s-a confruntat cu o tensiune temporară generată de chestiunea armelor care fuseseră trimise din Rusia în Serbia şi străbătuseră teritoriul românesc până la destinaţie, în ciuda protestelor majorităţii puterilor. Din timp în timp, în rapoarte apărea şi tema unei noi delimitări a insulelor dunărene ori cea a instituirii unei decoraţii naţionale. Dominante au fost însă problema secularizării şi cea a consolidării puterii domnitorului în vederea înfăptuirii reformelor de bază ale statului modern român. "2 Mai - a scris Kogălniceanu în 1881 - era pregătit încă înaintea venirii mele la minister. Toate fasele s-au făcut în împreună înţelegere cu Negri." "Aprobarea Statutului de către Europa şi modificările la el făcute la Constantinopole - scria Kogălniceanu în acelaşi an - s-au urmat şi obţinut de cătră C. Negri."

Costache Negri a fost până la încheierea misiunii sale credincios domnitorului Cuza, dar n-a putut fi de acord cu evoluţiile politice din ultimii ani de domnie ai acestuia. Spre sfârşitul lui 1864 i s-a oferit preşedinţia Camerei, dar a refuzat-o. Negri nu a aprobat acţiunile camarilei, nici atmosfera pe care a găsit-o la Bucureşti după înlăturarea lui Kogălniceanu, dar l-a slujit până la sfârşit, leal, pe domnitor.

După răsturnarea lui Al. I. Cuza, funcţiile diplomatice ale lui Negri au încetat. Alecsandri vorbea chiar - referindu-se la mai mulţi responsabili politici - despre destituirea sa "fără cea mai elementară formă de delicateţă". Se pare însă că acesta n-a fost întru totul cazul lui Negri, căci Ion Ghica, unul dintre fruntaşii noului regim, îi propunea ieşirea din izolarea sa de la Târgu Ocna. Oricum, Negri s-a retras până la sfârşitul vieţii în căsuţa sa de la Târgu Ocna, cultivându-şi, ca un nou Cincinnat, grădina de legume şi livada cu pomi fructiferi. Într-o scrisoare adresată la 8/20 februarie 1869 lui Kogălniceanu, Negri declara că nu mai avea "relaţii politice", nemaifiind decât o "vechitură neputincioasă"...

În realitate, Negri era mândru de marile fapte în care fusese implicat. Fiica lui Alecsandri, copil la acea vreme, îl vedea în acei ani ca pe un "frumos bătrân, înalt în talie, lat în spate, cu capul şi barba ca a lui Henric al IV-lea, cu care semăna, distins, bun şi blând, poet uneori şi totdeauna filosof". În 1869 a dat curs unei rugăminţi a lui Kogălniceanu, lucrând câteva luni într-o comisie de delimitare a frontierei dintre România şi Austro-Ungaria, prilej de a vizita din nou Braşovul şi de a cuvânta în şcolile româneşti de acolo.
Vechi cunoştinţe veneau să-l viziteze. Prietenia cea mai trainică s-a dovedit însă a fi cea cu Vasile Alecsandri. La sfârşitul primăverii 1869, acesta îşi vestea soţia că avea să-l aducă pe Negri "la umbra luncii" din Mirceşti. Maria Bogdan evoca sosirile lui la Mirceşti, mesele pe care poetul ţinea să i le ofere, dar şi scena cu cei doi bătrâni prieteni în faţa focului, "bucuroşi de a se revedea", reluând "conferinţele întrerupte de lungile luni de separaţie". Neîndoielnic, tinereţea şi femeile iubite, dar mai cu seamă misiunile pe care le îndepliniseră cu sârg pentru afirmarea României în lume constituiau subiectele lungilor lor conversaţii.

În 1870, o verificare de conturi a indicat că statul îi era dator lui Negri 1 600 de galbeni - acesta a refuzat să primească banii, nevrând să apese ţara cu o sarcină în plus. Câţiva ani mai târziu, strâmtorat, şi-a vândut splendida colecţie de tablouri - de fapt singura adevărată avere pe care o mai avea -, înjumătăţind suma ce i se oferise şi care era ea însăşi departe de valoarea reală a operelor vândute Muzeului din Iaşi. În iulie 1876 mai făcea băi în apele reci ale Trotuşului, iar scrisorile sale, deşi pomeneau mereu bătrâneţea, dezvăluiau vivacitatea sa de spirit dintotdeauna.

Negri s-a stins din viaţă la 28 septembrie/10 octombrie 1876, în urma unei pleurezii, şi a fost înmormântat la Târgu Ocna, în curtea Bisericii Răducanu-Racoviţă. Sicriul a fost purtat de opt flăcăi. "Poet şi prozaist eminent, patriot bun cu inima dreaptă şi fără patimă şi cel mai distins diplomat al ţărilor româneşti", scria despre el Eminescu. Alecsandri, la o lună de la moartea marelui diplomat, îl numea "ultimul reprezentant al marilor noştri străbuni, model al tuturor frumoaselor însuşiri care fac cinste omenirii".

Unind dragostea de ţară cu modestia şi dezinteresul, Costache Negri a inaugurat, alături de câţiva iluştri contemporani, activitatea diplomatică modernă a României, apărând cu dăruire şi abnegaţie interesele superioare ale naţiunii sale.