AVALON. Portrete cu teză

Citiţi un fragment din această carte.

La prima vedere, ceea ce propune Dan Berindei în seria de Portrete istorice ale românilor. Domni, regi, eroi, cărturari, oameni politici, literaţi (Editura Compania, Bucureşti, 2009) este un şir de modele umane. Miza pariului istoricului va fi, aşadar, exemplaritatea, iar oferta făcută cititorului este de a-şi alege, dintr-o galerie special selectată, modelele întru românitate. Bătălia academicianului, purtată cu armele vîrstei sale şi cu ajutorul unui schematism simplificator care putea lipsi - întrucît, în acest registru, Dumitru Almaş era mult mai înzestrat stilistic şi poseda o retorică mai prizabilă - este condusă, astfel, în numele naţionalismului. "Românii de azi să-şi fi pierdut încrederea în românitate?", se întreabă retoric portretistul. "Cu siguranţă, nu. Îndură, în schimb, un serios asalt propagandistic menit să-i destabilizeze şi să le «revizuiască» istoria, relativizînd pînă la anulare meritele a sute de ani de efort pentru clădirea fiinţei naţionale." Cum se vede, conceptul de românitate - oare cum îl defineşte Dan Berindei? - stă în centrul acestei viziuni, în care fiinţa naţională ar fi destabilizată (scuze pentru limbajul de lemn iliescian!) printr-un asalt propagandistic cu efecte în regîndirea trecutului lor. Este clar că logica acestei argumentări pernicioase este cea a complotismului efervescent, aşa încît, să nu se mire nimeni că, vorbind de nevoia readucerii în actualitate a modelului eroic, Dan Berindei priveşte peste umărul celor portretizaţi către propriul chip. Căci numai cine duce o astfel de luptă, restabilind cultul romantic al eroilor, merită un loc în însăşi galeria acelora.

Lucrurile sunt însă mult complicate de faptul că, observînd dezamăgirea postcomunistă justificată a românilor ("Nu se recunosc în cei ce se înghesuie să-i reprezinte după 1989 şi nu-şi regăsesc valorile risipite între insolenţa impostorilor şi incompetenţa instituţiilor."), el confundă critica disfuncţiilor unei democraţii emergente cu presupusa tendinţă de anihilare a fiinţei naţionale româneşti. Vituperarea istoricului umple de nedumerire, întrucît, în aproape toată perioada de după 1989, domnia sa a ocupat funcţii înalte în Academia Română, unde a fost ales membru în 1992 şi a devenit şef al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie în 1996 - printr-o ascensiune rapidă la adăpostul primului regim Iliescu -, pentru ca anul 2006 să îl instaleze la vicepreşedenţia înaltului for ştiinţific. S-ar zice, prin urmare, că şi domnia sa se numără printre cei care, într-un fel sau altul, a patronat "insolenţa impostorilor şi incompetenţa instituţiilor" despre care a adus vorba.

Portretele înseşi, tributare vechii informări şi inferioare ca plasticitate paginilor similare din Iorga, Sadoveanu, Almaş şi chiar Mihail Drumeş, reiau clişeele ştiute. În plus, obsesia exemplarităţii îl împiedică pe autor să le dea viaţă personajelor, adăugînd şi notele mai puţin elogioase la care l-ar fi îndreptăţit informaţia existentă. Nimic despre cruzimile ştefaniene împotriva inamicilor săi din Ţara Românească, nici despre longevitatea "viziratului" brătienesc, deloc inocentă. Banalele clişee din titlu sunt ori căznite (Inochentie Micu fiind un "vajnic episcop", iar Avram Iancu înfăţişîndu-i-se, ce surpriză, drept "crăişorul munţilor"), ori ale altora.

Ce rămîne atunci, totuşi, dintr-o carte scrisă lejer, cu o religiozitate evidentă faţă de icoanele din panteonul naţional - şi, totodată, faţă de cîţiva cvasianonimi (Gheorghe Bezviconi, un istoric de raftul doi, Mircea Mălăeru, un lider ţăran din Muntenia familiar numai experţilor) -, dar care nu împiedică retuşurile destul de grosolane, menite să estompeze contrastele şi să scalde numai în lumină feţele protagoniştilor? Rămîne dorinţa lui Dan Berindei de a mai scoate o carte, de a-şi reafirma prezenţa şi crezurile, de a aduna - într-o ediţie secundă - articole răsfirate ici şi colo, punînd laolaltă lideri politici şi literaţi, istorici şi principi într-o salată frumos asezonată după gustul extravagant al academicianului.

Iar dincolo de toate acestea, rămîne atracţia resimţită de autor în faţa genului portretistic pentru care manifestă o sinceră fascinaţie, chiar dacă nu posedă şi o înzestrare pe măsură. "Portretele dau viaţă cursului general al devenirii" - se spune, într-o logică răsturnată, căci nu portretele, ci persoanele portretizate sunt subiecţii istoriei, şi nu ei dau viaţă devenirii, ci devenirea este însăşi viaţa lor -, "îl însufleţesc, îl «colorează», îl «umanizează», într-un fel". La urma urmei, în acest fel, totul devine posibil, iar jocurile academicianului octogenar îşi pot urma liniştite cursul...