Nemuritorii

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.
Bogdan Suceavă este un prozator experimentator. Dar nu în descendenţa autorilor livreşti, deşi proza sa (mai ales Venea din timpul diez) coabitează fructuos cu livrescul. Nici în descendenţa textualiştilor, obsedaţi de limbaj, deşi limbajul însă într-o accepţiune mai largă decît aceea lingvistică este şi una dintre preocupările sale. Dincolo de faptul că, de la o carte la alta (de la Imperiul generalilor tîrzii pînă la Miruna, o poveste şi Vincent nemuritorul), schimbă cu dexteritate formule şi registre, dovedind că ştie să scrie şi calofil, şi "alb", necalofil, şi parodic, şi într-o tonalitate gravă, şi naraţiune şi metanaraţiune, Bogdan Suceavă experimentează pe un teritoriu al ipotezelor ficţionale, e fascinat de ideea multitudinii lumilor posibile. El poate, cu egală abilitate, cu egal entuziasm imaginativ, să construiască şi o mitologie a spaţiului bucureştean, şi un scenariu al unei drame planetare. Ceea ce unifică experimentele sale prozastice este interesul pentru mit, poveste, eres, credinţe, pentru imaginarul pe care acestea îl subsumează. Mai precis, autorul în cauză este un explorator al imaginarului utopic şi distopic.

O utopie negativă cu aparenţe de naraţiune SF (oricum, SF-ul nu mai e de mult un gen cu graniţe certe) este cea mai recentă carte a lui Bogdan Suceavă, Vincent nemuritorul. Mihai Iovănel identifica aici (cred că în mod just) un compromis al SF-ului cu mainstream-ul. Şi, tot pe o linie similară, Andrei Simuţ sugera că volumul de faţă ar fi un SF soft, poate dezamăgitor pentru cititorii împătimiţi ai genului. Cristina Balinte accentua, într-un amplu şi sagace comentariu, (tot) latura literară a cărţii. Da, e adevărat, s-ar putea ca în Vincent nemuritorul intriga SF să fie în bună măsură un pretext pentru reflecţia (cu implicaţii morale) asupra unei teme "clasice": neobosita maşinărie de ipoteze privind "viaţa de după moarte". Totodată, dacă acceptăm că literatura de anticipaţie pretinde eludarea, într-un anumit grad, a clişeului de gen şi, mai ales, o ofertă speculativă pe cît posibil nouă, atunci nu putem trece peste constatarea că romanul lui Bogdan Suceavă nu pare să-şi fi propus în primul rînd aşa ceva. Speculaţia în marginea inteligenţei artificiale, precum şi în marginea mirajului pe care îl reprezintă structura creierului uman nu este deloc ceva nou în literatura SF. Cum nu e ceva "nou" nici călătoria cosmică ori colonizarea unei planete îndepărtate. Sau periclitarea civilizaţiei umane printr-o proliferare a roboţilor performanţi. La aceste elemente de déjà-vu (şi la altele) adăugîndu-se obsesia tehnologiei avansate, dar cu un revers (potenţial) malefic/distructiv. E adevărat însă şi că, pînă la urmă, asemenea "clişee" sunt greu de evitat. În Vincent nemuritorul ele trec, de altfel, într-un plan secund, întrucît miza cărţii nu este (doar) aceea a unei naraţiuni SF.

În mod semnificativ, autorul nici nu împinge acţiunea prea mult în viitor. Suntem abia în anul 2036, cînd, în Statele Unite, printr-o bizară evoluţie a cercetării ştiinţifice, s-a ajuns la separarea intelectului de trup prin transferarea acestuia pe un modul digital, deşi nu s-a descoperit încă un remediu împotriva cancerului. În felul acesta, bolnavii cărora nu le-a mai rămas nici o şansă de supravieţuire (dar ulterior şi oamenii sănătoşi dezamăgiţi, obosiţi sau plictisiţi de tracasările vieţii) au posibilitatea să opteze pentru această nouă formă de existenţă necorporală şi, în principiu, pur raţională. Modulele ce stochează intelectele celor morţi sunt depozitate într-un loc special, sub supravegherea unui Guvern Federal. Un modul e proiectat să reziste 800.000 de ani, dar asta doar dacă nu e distrus în urma vreunui accident tehnic. (Deci imortalitatea e îndoielnică.) La început, această alternativă la eutanasie, care îmblînzeşte în acelaşi timp spaima de moarte a oamenilor, pare a corespunde unui imaginar paradisiac: în lumea virtuală al cărei suport este modulul digital nu există "nici durere, nici întristare, nici suspin"; intelectele eliberate de trup pot călători oriunde şi oricît, dacă se conectează la o banală cameră video, la un satelit, la un computer ş.a.m.d., pot cunoaşte orice, cu condiţia ca informaţia să fie stocată pe un suport electronic şi pot chiar munci, din "lumea de dincolo" (pe post de contabil sau cercetător) pentru cei din lumea de aici. Dar libertatea unei asemenea existenţe de după moarte (Spring After Winter se numeşte programul ce-i transformă pe muritori în inteligenţe necorporale) se dovedeşte iluzorie. Intelectul eliberat de trup e în continuare dependent: nu de natură, dar de tehnologie. Din închisoarea trupului perisabil (obsesie filosofică de veche tradiţie) se trece într-o alta, nu mai puţin constrîngătoare, aceea tehnologică. Dacă muritorii cunosc doar ceea ce pot percepe, "nemuritorii" de pe modulele SAW cunosc doar informaţia pe care o poate capta diversificata, sofisticata aparatură electronică de pe Pămînt. Nimic mai mult.

În linii mari, acesta este scenariul ideatic al cărţii. Totul duce, pînă la urmă, la vechi discuţii filosofice, la vechi dileme etice abil ţesute în interstiţiile poveştii. Vincent nemuritorul e o carte-dezbatere. E vorba, de fapt, de două "dezbateri" interferente: una la care iau parte personajele, alta la care invită, indirect, ipoteza ficţională avansată de autor. Partea spectaculoasă a acestui "scenariu" începe în momentul în care, cel puţin aşa mi se pare, acţiunea SF lasă locul unei acţiuni fantastice dacă acţiunea SF stă sub semnul explicabilului, prin imaginarea unor procese sau mecanisme cu aparenţa coerenţei logice, acţiunea fantastică evadează tocmai din chingile explicabilului, debuşează intenţionat, provocator, în mister şi inefabil. Cum funcţionează modulele SAW înţelegem. Dar cum se face că aceleaşi module SAW scapă la un moment dat capacităţii umane de control şi înţelegere rămîne pînă la sfîrşit un fapt de neexplicat. Fără ştiinţa/intenţia cercetătorilor, pe modul n-a fost transferat, se va dovedi mai tîrziu, doar intelectul pur: în chip misterios, au trecut pe suport electronic, cu mult exacerbate, şi afectele... Frustrările, gelozia, plictiseala, ura, iubirea ş.c.l. îi împing pe presupuşii nemuritori (destrupaţi, eterici) la sinucidere, crime, jafuri, toate electronice. Ei percep existenţa pe modul ca infernală şi se răzbună pe cei din lumea "reală" revelîndu-le infernul... Intrăm astfel pe poarta unui roman metafizic de bună calitate.