Tristeţea nemuririi cibernetice

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.
Ficţionar român şi matematician american, Bogdan Suceavă este un explorator de spaţii mentale care evită fixarea într-o formulă. Lăsînd la o parte "istoriile" scurte din Teama de amurg, Imperiul generalilor tîrzii şi Bunicul s-a întors la franceză, nu există prea multe similitudini între romane precum Sub semnul Orionului, Venea din timpul diez, Miruna, o povestesau recent apărutul Vincent nemuritorul. Ele sînt totuşi înrudite prin gustul pentru turniruri speculative, prin rigoarea poetico-matematică a fanteziei, prin refuzul realismului social şi al confesiunii directe.

Deşi, ca bun matematician, se arată preocupat de "axiomatica" fantasmelor pe care le explorează, autorul rămîne fundamental scriitor. Ficţiunile sale nu sînt nişte ilustrări, oricît de incitante, ale propriilor teorii ştiinţifice (ca la Constantin Virgil Negoiţă), ci ecuaţii epice ale obsesiilor unei umanităţi în criză (ca la Ioan Petru Culianu). În plus, ele construiesc poveşti captivante, care-şi anexează domenii din afara mainstreamului: scenariile conspiraţionist-ezoterice, basmul folcloric, fantasy-ul, SF-ul. Eretic şi imaginativ cît cuprinde, autorul cuplează tradiţia epopeilor mitologice şi a romanţurilor medievale cu (anti)utopii tehnologice şi cognitive. Cea mai nouă apariţie editorială a sa, Vincent nemuritorul, cochetează cu antiutopia SF sau cyberpunk, rămînînd totuşi altceva. Ce? Bogdan Suceavă nu dezvoltă scenarii fantast-apocaliptice pe tema politică a Puterii, ca Alexandru Ecovoiu, nu e nici prozator de anticipaţie, ca Sebastian A. Corn (care a publicat anul trecut un bun roman cu o intrigă de "anticipaţie preistorică"). Cei care vor citi Vincent... ca pe un roman sci-fi vor fi parţial dezamăgiţi. Parţial dezamăgiţi vor fi şi cei care aşteaptă o poveste cu oameni "de carne şi sînge", cu dezvoltări tacticoase. Nu şi cititorii fără prejudecăţi de gen sau încadrare, avizi de fabulaţii incitante. Probabil, criticii mai puţin atenţi vor vedea în acest roman o carte de idei, care pune probleme grave (implicaţiile nemuririi cibernetice), o poveste care te implică, dar în care hardul conceptual pare hipertrofiat în raport cu celelalte componente: un creier uriaş pe un trup fragil, esenţializat. Aşa să fie oare?


Adaptarea discursului prozastic la lumea redată

Prima parte expune în 35 de pagini premisele poveştii sub forma unei dezbateri televizate: într-o Americă a anului 2036, reprezentanţi ai comunităţilor ştiinţifice, ai Vaticanului şi ai Bisericii Evanghelice polemizează în direct despre etica unei life after death tehnologice invocînd istoria relaţiilor între trup, suflet şi intelect. Sîntem proiectaţi într-o lume în care, deşi cancerul şi alte boli fac în continuare ravagii, a fost descoperită şi testată cu succes conservarea intelectului uman după moartea fizică. Cum? Printr-un ingenios proces de copiere a informaţiei neuronale pe suport cibernetic. Bref, în condiţiile în care medicina a eşuat în vindecarea maladiilor trupului, iar religia - în a-i convinge pe oameni de nemurirea sufletului, ştiinţa devine unicul garant al prezervării umanului dincolo de moarte. Sănătoşi sau bolnavi incurabili, oamenii normali din punct de vedere psihic au posibilitatea să-şi transfere, la cerere, intelectul pe un modul intitulat Spring After Winter (controlat de guvernul federal) şi, deveniţi imateriali, pot să se conecteze postum cu lumea concretă prin camere video sau computere plasate în toate colţurile planetei. Implicaţiile sînt spectaculoase, iar cei care optează pentru supravieţuirea propriei conştiinţe cognitive invocă motive diverse: sedentarii lipsiţi de fonduri vor să călătorească pretutindeni prin conecţii simultane, bolnavii incurabili şi agnostici vor să scape de aneantizare, un tînăr inadaptat la mizeria vieţii concrete alege, revoltat, existenţa pur intelectivă etc. Dacă pentru Biserica Catolică intelectul nu poate fi separat de suflet, iar copierea lui tehnologică frizează blasfemia, evanghelicii consideră că intelectul şi sufletul sînt entităţi separate. Privit în sine, procedeul "dezbaterii etice" din incipit poate părea, desigur, schematic, demonstrativ-eseistic, fără coeficient de literaritate. În fapt, e perfect integrat "poveştii" care urmează. Pacientul-spectator aflat în centrul ei se numeşte Vincent Carsley, are 39 de ani, este cercetător în domeniul fizico-matematic, soţ model cu un copil de 9 ani şi un cancer triplu operat în fază terminală. Înspăimîntat de neant, alege să treacă pe modulul SAW, rămînînd astfel în preajma celor dragi.

O voce impersonală, de departe, organizează cadrul, focalizează cinematografic detaliile şi dă necesarele indicaţii de regie, ritmînd o naraţiune puternic dramatizată. Pe parcurs, registrele se mai schimbă. Scris la persoana întîi din perspectiva lui Vincent şi pus în pagină sub formă de versete, episodul renaşterii acestuia ca inteligenţă, după operaţia de transfer cibernetic, e de o intensă poezie abstractă, amintind Elegia întîi a lui Nichita Stănescu. Ceea ce îi reuşeşte de minune lui Bogdan Suceavă este adaptarea discursului prozastic la lumea redată: un discurs esenţializat, alb, precis potenţează senzaţia de univers aseptic, rece, insuportabil de trist, privit printr-un ecran de computer. Episodul în care Vinnie îşi contemplă, sarcastic, incinerarea te îngheaţă. Din acest moment, dezbaterile lasă locul unei poveşti personale în care "nemuritorul" Vincent pierde, treptat, relaţia afectivă cu familia (Elsa, soţia devotată, îl înşală pe ascuns cu Mark, colegul de serviciu, crezînd că soţul n-o vede), pe măsură ce se adaptează la noua condiţie ubicuu-imaterială. Fundalul "social" este bine schiţat, nu fără umor conţinut, cu observaţii despre "moda desuetă" din anii '20 ai mileniului trei sau despre filme "de demult" ca Lord of the Rings. Cazurile de inadaptaţi la noua viaţă (unde suferă din lipsa proiectelor de viitor) şi relaţiile lor cu lumea oamenilor dau un relief cinic şi satiric intrigii. Regreţi, uneori, că autorul nu dezvoltă anumite episoade, dar în centrul romanului său nu se află societatea intelectelor pure, ci Vincent, personajul.

Nu neapărat gelos (parte din vechile sentimente, legate de trup, dispar după transformare), ci mai curînd furios pe faptul că soţia-i ascunde relaţia cu Mark, acesta se răzbună "ajutîndu-l" pe rival să moară fulgerător într-un accident de maşină. Observaţie subtilă: Mark, iubit cu adevărat de Elsa, are parte de o moarte "normală", în timp ce Vincent - iubit convenţional, ca soţ - nu. Dinamismul naraţiunii creşte progresiv odată cu desprinderea eroului de vechile-i afecte, iar senzaţia de verosimilitate rămîne mereu prezentă. Bogdan Suceavă a reuşit să topească informaţiile "ştiinţifice" despre structura creierului în plasma propriilor obsesii şi a unui story de imaginaţie anticipativă, plăsmuind o lume perfect coerentă cu sine. Adaptarea optimă la noua condiţie îi va fi împărtăşită de Vinnie lui Matt, tipicarul supraveghetor de reţea, iar discuţiile dintre cei doi reiau, în alt plan, dezbaterile din primul capitol. Ele devin acum, din principiale şi teoretice, direct existenţiale. Remarcabil prin naturaleţe este permanentul glisaj între naraţiunea exterioară, impersonală, de o claritate inumană, şi cea interioară, vibratilă a lui Vincent. Avem, aici, un întreg rafinament al simplităţii funcţionale, de estetică industrială şi univers hipertehnologizat.

La antipod faţă de voluptăţile estetizante ale romanelor anterioare, cînd se cufunda în fantasmele sectelor bucureştene sau în fabulosul folcloric al Muscelului natal, stilul transparent, economic din Vincent... se dovedeşte ideal în redarea unei lumi a inteligenţei pure. Niciodată n-a reuşit Bogdan Suceavă să-şi ţină mai bine sub control discursul şi subiectivitatea. Dacă în precedentele scrieri identitatea românească era încă prezentă, cu toată ridicarea la puterea imaginaţiei, în Vincent nemuritorul a dispărut orice referire la România. Cartea aparţine, sută la sută, obsesiilor şi angoaselor unui matematician american (ca şi Suceavă, Vincent are 39 de ani şi lucrează în domeniul cercetării matematice). Decuplarea are loc nu numai în raport cu trecutul şi apartenenţa autohtonă, ci şi în raport cu prezentul, prin proiectarea într-un viitor distopic. Mai mult: există aici o decorporalizare deliberată a personajului şi a scriiturii. Într-o epocă în care corporalitatea, visceralitatea sînt marote omniprezente, Bogdan Suceavă se situează la extrema opusă. Ascetică, redusă la epură, lipsa de "carnaţie" a scriiturii din Vincent... nu exclude însă nici autenticitatea, nici intensitatea sentimentelor: dimpotrivă, spaima de neant, orgoliul, invidia, alienarea constituie miezul viu, dureros al unei cărţi a singurătăţii şi a înstrăinării totale.

Dacă în romanele unor Adrian Oţoiu, Ion Manolescu, Alina Nelega sau Florina Ilis ciberneticul rămîne doar un pretext pentru artificii postmoderne sau reverii livreşti, la Bogdan Suceavă cuplajul dintre cibernetic şi ontologic e deplin. Nu avem de-a face cu o poveste despre implicaţiile inteligenţei artificiale, ci cu una despre drama supravieţuirii intelectului separat de trup cu mijloace tehnologice, într-o lume ce nu are acces nici la fizic, nici la metafizic. Într-un comentariu recent, Andrei Simuţ a apropiat romanul de o nuvelă din 1990 a autorului, Descoperirea singurătăţii, unde ideea existenţei nonumane îşi face deja apariţia. S-a speculat totuşi excesiv pe marginea aşa-ziselor inserturi de "jurnal discontinuu, emis parcă de Vincent-entitate virtuală". De fapt, fragmentele - fără majuscule, ritmate poematic, incantatoriu - sînt scrise la persoana a doua, amintind eminescianul "mie pe mine redă-mă". Numai trezirea protagonistului în noua condiţie (Acolo) şi ultimul capitol al cărţii (Stele) sînt narate la persoana întîi de către Vincent.

După ce îl "elimină" pe Mark, iubitul secret al văduvei sale, după ce pierde controlul asupra propriului fiu (dependent de droguri la 18 ani), Vinnie încearcă, zadarnic, să-şi convingă soţia "prea legată de Pămînt" să îl urmeze, pe SAW, în afara Sistemului Solar. Îndepărtarea voluntară de lume a eroului - înscris într-un program al Agenţiei Spaţiale şi trimis pe modul într-o navă cosmică pentru a explora sistemele stelare Alpha Centauri - apare astfel ca o replică "post-umană" la Luceafărul. Cu precizarea că rolul Cătălinei este jucat aici de Elsa, iar cel al Demiurgului - de maestrul Raoul Glasell ("om enciclopedie" şi fizician de prestigiu, unic însoţitor împreună cu care Vincent joacă şah în singurătăţile Cosmosului).

Interesant e faptul că lumea intelectelor pure nu pierde nici un moment contactul cu lumea oamenilor în carne şi oase: nu numai că supravieţuitorii de pe SAW păstrează urme ale existenţei corporale, continuînd să sufere, să invidieze, să se răzbune, ajungînd uneori la depresii, la crime, la escrocherii şi la sinucideri, dar cei rămaşi în viaţă le impun taxe şi impozite legiferîndu-le existenţa postumă, organizează manifestaţii de protest sau atacuri electromagnetice împotriva lor şi le condiţionează însăşi "nemurirea". Modulele aparţin lumii de aici şi sînt condiţionate de ea, iar amplasarea lor pe roboţi este interzisă prin lege. S-ar putea ca această interdicţie să blocheze, cum s-a spus, o posibilă dezvoltare SF a romanului. Ea îi potenţează, în schimb, insolitul dramatism interior.

Nu s-a observat că "nemurirea" intelectului salvat pe modul are mai mult un caracter metaforic: ce înseamnă 800.000 de ani (durata unui ciclu existenţial pe acel suport) la scara eternităţii? Dar de 100 de ori mai mult? Aproape nimic. "Soarta finală a Pămîntului" imaginată de Vincent, cu "ultimul om înconjurat de gigantice blocuri de module SAW" asigurîndu-şi singur "ultima intervenţie chirurgicală, a cărei finalitate va fi eternizarea cibernetică", e pe cît de expresivă literar, pe atît de iluzorie. Căci, admiţînd posibilitatea descoperirii virtuale a modulelor de către o civilizaţie extraterestră (ca în Eternul Adam de Jules Verne), codul lor rămîne inaccesibil. În fond, pseudoexistenţa decorporalizată a intelectelor SAW derivă dintr-o infirmitate metafizică a omului modern şi postmodern: spaima de neant, corolar al necredinţei în viaţa de apoi şi în nemurirea sufletului.

Principalul neajuns al acestui roman memorabil, captivant de la prima pînă la ultima pagină, stă în excesul unei importante calităţi: esenţializarea. Din fericire, Bogdan Suceavă - unul dintre cei mai inteligenţi, mai ambiţioşi şi mai imaginativi scriitori ai generaţiei sale - şi-a reglat perfect instrumentele. Vincent nemuritorul ni-l arată "gata" pentru marea decolare literară.

Notă: Citiţi şi părerile despre această carte scrise de Andrei Simuţ şi Cristina Balinte.