Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Kanun-ul sau obsesiile unui mare scriitor


Marius Dobrescu

22.10.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ismail Kadare
Florile îngheţate din martie
Editura Polirom, 2003


traducere şi postfaţă de Marius Dobrescu




Citiţi un fragment din această carte.


*****

Intro - despre Ismail Kadere



Ismail Kadare s-a născut la 26 ianuarie 1936 la Gjirokaster, un orăşel din sudul Albaniei. A absolvit Facultatea de Filologie la Tirana, apoi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat cu poezie, primele sale două volume (Visări juvenile, 1954, şi Melancolie, 1957) anunţând un scriitor de excepţie. Adevărata notorietate i-a adus-o, însă, primul său roman (şi poate cel mai cunoscut), Generalul armatei moarte, publicat într-o primă variantă în 1963 (şi editat în limba română în două versiuni diferite, în 1973 şi în 2002). Au urmat alte romane care i-au consolidat faima internaţională: Cetatea, Cronică în piatră, O capitală în noiembrie, Iarna marii însingurări şi Concert la sfârşit de toamnă. Între 1990 şi 2001, a locuit la Paris, perioadă în care a publicat romanele Piramida, Umbra, Spiritus, Florile îngheţate din martie. Extrem de interesant, din punctul de vedere al genezei operei sale, este volumul Dialoguri cu Alain Bosquet, urmare a unui lung interviu acordat televiziunii franceze în 1995. Eseurile având ca temă drama conaţionalilor din Kosovo (Moartea care ne-a unit, Trei bocete pentru Kosovo, Timpuri barbare) au atras atenţia opiniei publice internaţionale asupra situaţiei din această zonă. În 2001 s-a întors definitiv la Tirana. În ultimul deceniu, scriitorul a fost nominalizat de patru ori la Premiul Nobel pentru literatură.

Romanul Florile îngheţate din martie (2000) reia un motiv obsedant al prozatorului - acela al kanun-ului, codul de legi străvechi după care s-au condus în trecut obştile de munteni din nordul ţării. O autoritate necontestată timp de aproape o mie de ani. Pe fondul schimbărilor fundamentale prin care trece Albania contemporană, renaşte monstrul răzbunării (gjakmarrje), unul dintre cele mai tragice capitole ale kanun-ului. Cum va reacţiona societatea albaneză de azi faţă de trezirea la viaţă a teribilului cod moral medieval ?

Cronică a războiului mut purtat între cele două tabere, apărătorii codului şi cei care îl resping, romanul reliefează eterna confruntare dintre vechi şi nou, dintre bine şi rău.


*****

Kanun-ul sau obsesiile unui mare scriitor


În septembrie 1990, când Kadare s-a stabilit temporar - cum avea să declare el însuşi - la Paris, presa de la Tirana a comentat că, departe de Albania, cunoscutul scriitor va fi un artist terminat. Corul contestatarilor a cuprins nu numai activişti şi scriitori de partid, cum se obişnuia şi pe la case mai mari, ci autori consacraţi, cu operă, amici literari şi prieteni de suflet ai scriitorului. Intervievat de marile gazete europene, Kadare a declarat, în zilele acelea decisive pentru el ca om şi scriitor, că, prin gestul său, a vrut să pună umărul la dispariţia de pe scena istoriei a comunismului albanez şi să sprijine instaurarea democraţiei. În anii următori, după ce scandalul s-a mai calmat, a devenit evident că previziunile sumbre ale presei aservite ultimului conducător comunist, Ramiz Alia, aveau să se dovedească false. Ismail Kadare şi-a continuat scrisul, cu o serie lungă de romane inspirate, mai toate, din realitatea albaneză, cu câteva volume biografice sau de comentarii politice. Florile îngheţate din martie este unul dintre acestea.

Acţiunea romanului se desfăşoară într-un orăşel albanez din nord, în zilele noastre. Atmosfera din Albania anilor '90 este uluitor de asemănătoare cu cea din România anilor noştri. Peste o societate care mai păstrează încă cicatricele comunismului, se suprapun elemente de tip nou: hold-up-uri spectaculoase, delegaţii ale Uniunii Europene, trupe NATO, firme private prospere, prostituţie, maşini de lux. Eroul romanului, tânărul pictor Marku Gurabardhi, se vede martorul din ce în ce mai uluit al unei serii de întâmplări care zguduie din temelii orăşelul în care trăia. Mai întâi, atacul banditesc asupra băncii din localitate, atac copiat parcă din filmele americane cu gangsteri, apoi o crimă ciudată, al cărei sens le scapă, la început, tuturor. Ca o pasăre neagră, misterul pluteşte peste localitate.

Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor scoate la iveală un pericol mortal, aflat încă în fază latentă: redeşteptarea kanun-ului. Iată, aşadar, că, pe fondul transformărilor care tind să modernizeze societatea albaneză, se trezeşte un monstru pe care oamenii păreau că l-au uitat: străvechiul cod cutumiar şi "vendeta" acestuia, secţiunea sa cea mai cumplită, gjakmarrja (răzbunarea sângelui). Această vendeta specifică zonelor înapoiate din nordul Albaniei, interzisă vreme de cinci decenii de regimul comunist, începe să facă primele victime. Directorul Casei de cultură din oraş, Marian Shkreli, este împuşcat chiar în faţa propriei locuinţe de un asasin necunoscut. Dezlegarea misterului acestui asasinat pune pe jar poliţia şi procuratura din localitate. La cafenea, oamenii fac cele mai nebuneşti supoziţii. Oraşul fierbe. Ziarele avansează ipoteze din ce în ce mai fanteziste. În cele din urmă, rezolvarea cazului vine de la sine: se constată că şeful culturii micului orăşel a fost ucis în contul unei "datorii" de sânge vechi de cincizeci de ani, pe care familia sa din munţi o avea faţă de o altă familie. Numai că - constată Kadare - reluarea practicilor tribale nu mai poate respecta vechile reţete. De ce ? E simplu: o societate modernă nu poate convieţui cu ele. Ritualurile nu sunt duse până la capăt, gesturile sunt anemice, cu un aer de provizorat, în fine, totul este făcut pe ascuns şi pe jumătate. "Mai bine fără kanun, decât cu un kanun ciuntit", exclamă un personaj, atunci când realizează incompatibilitatea dintre vechiul cod cutumiar şi realităţile sfârşitului de secol XX. De aici şi deruta care-i încearcă pe cei care caută şi, doar rareori, găsesc răspunsuri la toate aceste întrebări.

Ce este acest înfricoşător kanun, s-ar putea întreba cineva, cum s-a născut el într-o societate europeană şi, mai ales, cum funcţionează ? Care-i este mecanismul ? Înainte de toate, trebuie spus că dreptul cutumiar ţărănesc are tradiţii vechi în Albania. Kanun-ul, ca sinteză a sa, reprezintă expresia cea mai pură şi mai unitară a acestor legi ; el a reglementat, secole la rând, viaţa social-economică a comunităţilor albaneze, mai cu seamă a celor din nord. În funcţie de regiunea în care opera, au existat: Kanun-ul lui Leka Dukagjini, Kanun-ul Munţilor (o variantă mai restrânsă a primului), Kanun-ul lui Skanderbeg şi Kanun-ul Luberiei. Dintre toate, cel mai important a fost însă cel al lui Leka Dukagjini (reprezentant al familiei feudale Dukagjini, din nordul Albaniei), în special datorită zonei întinse în care îşi exercita autoritatea. La început, kanun-ul s-a transmis din generaţie în generaţie pe cale orală. Cel care a strâns într-un volum unic preceptele codului şi le-a pus în circulaţie europeană a fost intelectualul albanez Kostandin Gjecovi (1873-1929).

Aşadar, ce este kanun-ul şi cum acţionează el într-o societate europeană ? Aceste întrebări l-au obsedat, vreme de decenii, pe Kadare. Din aceste obsesii s-au născut câteva dintre cele mai bune cărţi ale sale: Kostandin şi Doruntina şi Aprilie spulberat. Prima nuvelă, scrisă în 1979, narează împrejurările tragice în care s-a produs geneza kanun-ului, ba chiar mai mult, îi justifică necesitatea. Codul moral la care se referă unul dintre personajele centrale ale prozei, căpitanul Stresi, va fi, în epoca feudalismului timpuriu, un element progresist şi de stabilitate pentru comunităţile de munteni din nordul Albaniei. Şi, în egală măsură, unul dintre pilonii esenţiali ai rezistenţei lor. Ne aflăm într-o Albanie ameninţată de invazia otomană. "Arberul se află dinaintea unor mari drame", spune autorul prin gura personajului amintit. Pentru a rezista pericolelor care apar la orizont, vechile structuri statale sunt insuficiente, pentru că-i sunt străine omului, impuse din afară. Este nevoie de un nou liant naţional, de o "nouă orânduire", în care individul să se autodisciplineze şi toate formele statale de opresiune să se mute în interiorul lui. Numai printr-o astfel de educaţie dură, rigidă, dar acceptată liber, explică în continuare Kadare, poporul albanez va reuşi să înfrunte pericolele ce-i sunt destinate de istorie. Aşa, crede el, a apărut şi s-a răspândit kanun-ul. Opt sute de ani mai târziu, în deceniul al patrulea al secolului XX (perioadă la care se referă Aprilie spulberat), kanun-ul, cu preceptele sale medievale şi, mai ales cu partea referitoare la gjakmarrje ajunsă la un maximum de precizie şi eficacitate, izolează şi ţine în afara civilizaţiei zona muntoasă din nordul Albaniei. Aici, unde forţa statului e mult diminuată, singura autoritate în stare să organizeze viaţa comunităţilor rurale este kanun-ul şi reprezentantul său suprem, Prinţul din Orosh. Drama tânărului muntean Gjorgu, povestită pe larg în nuvelă, merge paralel cu analiza pe care scriitorul o face străvechiului cod.

Iată, însă, că istoria a curs peste Albania la fel ca peste toţi şi toate, lăsând urme greu de şters şi de uitat. A venit războiul, apoi regimul comunist şi, în fine, democratizarea din anii '90. Cu trecerea anilor, kanun-ul a îmbătrânit şi el. Dar este încă viu. Şi poate face victime, în anul 2000, la fel ca în urmă cu trei, patru sute de ani. Marian Shkreli, directorul Casei de cultură din B., este una dintre ele. Şi totuşi, lucrurile nu mai sunt ca la început. După înfăptuirea omorului ritual, nimeni nu înţelege nimic din ceea ce s-a petrecut sau urmează să se petreacă: nici ucigaşul, nici familia victimei şi nici comunitatea. De aici se naşte, de fapt, dramatismul din Florile îngheţate din martie.

Să vedem, însă, cât de adânc pătrunde în realitatea albaneză cartea lui Kadare. Trebuie spus mai întâi că preceptele nescrise ale kanun-ului şi-au reintrat, după 1990, în drepturi, ca şi când perioada de cincizeci de ani de prohibiţie dictată de comunişti nici n-ar fi existat. În zona muntoasă din nordul Albaniei şi în Kosovo vendeta operează şi astăzi. O vendetă degenerată, castrată de atributele bărbăţiei care-i dădea, la origine, demnitatea. Informaţii de ultimă oră din Albania semnalează includerea în cercul gjakmarrjei a copiilor, ucişi în locul celor maturi, sau a femeilor şi fetelor tinere, ca purtătoare de armă în familiile în care partea bărbătească a fost exterminată. "Inacceptabil", ar murmura bătrânii habotnici de la ţară. "Decât aşa, mai bine lipsă." Fenomenele respective au alarmat puterea centrală de la Tirana, care a trecut la confiscarea armelor de la populaţie şi a cerut bisericii să se implice în eradicarea lor. Nu de mult, în decembrie anul trecut, preşedintele Albaniei, Alfred Moisiu, îi mulţumea Papei Ioan Paul al II-lea pentru ajutorul dat statului de preoţii catolici, care au încercat să lămurească populaţia din nord asupra pericolului pe care-l reprezintă kanun-ul. Mai mult chiar: autorităţile şi intelectualii din zona muntoasă a Platoului şi din Kosovo au regizat aşa-numitele ceremonii de "împăcare a sângelui", în cadrul cărora familii întregi au pus punct vendetei. Şi totuşi, fenomenul nu a fost eradicat, continuând să fie prezent în zonele de munte.

Kadare a fost învinuit, atât înainte de 1990, cât şi după, că în opera sa a scos pe tarabă senzaţionalul kanun-ului. Că ar fi exacerbat fenomenul gjakmarrjei, expunându-l dinaintea europenilor ca pe o trăsătură esenţială a albanezilor. Coborându-şi, în felul acesta, conaţionalii cu câteva trepte pe scara civilizaţiei şi descriindu-i ca pe nişte indivizi setoşi de sânge şi primitivi. Nimic mai greşit, din moment ce însuşi preşedintele statului recunoaşte public pericolul reprezentat de kanun şi ia măsuri dure împotriva celor implicaţi. Romanul pe care-l aducem în faţa cititorilor români, Florile îngheţate din martie, demonstrează exact contrariul. Arătându-ne un Kadare apăsat de tristeţe, sentiment care se accentuează pe măsură ce înaintăm spre final. Un final pesimist, în care nu există nici o fărâmă de speranţă. Desele plecări din realitate ale personajului Marku Gurabardhi nu fac altceva decât să accentueze starea depresivă, atingând uneori maladivul, a unei societăţi măcinate de boli vechi şi noi. Ducând la un fatalism care, uneori, nu ne este nici nouă străin.


PS:
Citiţi şi un fragment din cartea Generalul armatei moarte de Ismail Kadare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer