Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice

Citiţi prefaţa aceastei cărţi.

Rîndurile de mai jos nu urmăresc să povestească evenimentele de seamă petrecute în viaţa economică a lumii în cursul anului 1936, ci numai să desprindă cîteva din liniile mari după care s-a dezvoltat această viaţă.

Dacă, pentru observarea unora dintre procesele economice cu periodicitate scurtă (aprovizionări, ritm de fabricaţie sau de vînzări, piaţa salariilor), un an de zile poate fi o perioadă de timp considerabilă; dacă, pentru altele, regulate cu mersul anilor, această unitate de timp e perioada-tip folosită pentru studierea acestor procese (bilanţ, buget, producţie agricolă etc.) - pentru desprinderea mişcărilor conjuncturale de ansamblu, ca şi a prefacerilor de structură ale vieţii economice, un an de zile e o perioadă prea puţin însemnată. Aşa se şi face că, în neputinţa deosebirei schimbărilor de sens ale cadrelor şi de structură ale manifestărilor vieţii economice într-un timp atît de scurt, cei mai mulţi economişti consideră de-a valma factorii structurali, factorii accidentali şi factorii de conjunctură. Pentru a putea deosebi ceea ce, într-un proces economic, e variaţie accidentală de ceea ce se datoreşte ciclului conjunctural şi de ceea ce constituie o schimbare de structură e nevoie de timp lung şi spaţiu larg. Faptele trebuiesc privite în ansambluri mari şi în perspectiva lor istorică.

Privită în întregul ei şi de deasupra, viaţa economică mondială, în anul 1936, nu a ieşit din perioada de confuzie în care a intrat odată cu începutul crizei generale din 1929.

Ce a fost această criză şi cui a fost datorită se ştie azi destul de bine. Mai puţin s-a lămurit mecanismul de ansamblu al lichidării ei, începute din 1932, care continuă şi astăzi. Privită pe acest plan general, criza economică mondială din 1929 are acest caracter curios, că s-a lichidat nu prin exproprierea debitorilor rău angajaţi în procesul economic, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu crizele precedente. Ci s-a făcut prin exproprierea creditorilor, prin solidarizarea la pagubă a creditorilor cu debitorii sau prin aruncarea pagubelor asupra colectivităţii.

Ruinarea creditorului, în caz de creanţă a debitorului, e un rezultat obişnuit şi în lichidările făcute după dreptul comun. Mai niciodată creditorul nu-şi recuperează integral sumele împrumutate. Dar faptul că-şi păstrează iniţiativa execuţiei îi lasă o impresie de stăpîn, peste ruine, care-i satisface, în lipsă de altceva, cel puţin vanitatea.


Lichidarea creanţelor

Oricare ar fi fost cauzele crizei de acum şapte ani, un fapt e sigur. Că lichidarea ei s-a făcut altfel decît în mod obişnuit, adică, prin execuţia debitorilor insolvabili, conform rînduielilor civile. Să fie de vină generalitatea nemaipomenită a insolvabilităţii? Să fie ineficacitatea puterii de execuţie faţă de un rău atît de întins? Să fie carenţa normală a ideei de autoritate? Sau teama că executarea colectivităţii în folosul cîtorva ar putea ruina însăşi temelia aşezării colective? Să fie simplă pierdere de cap? Un lucru e sigur. Că criza e azi în curs de lichidare, oricare ar fi fost sistemul de lichidare utilizat: micşorarea directă a datoriei, prin schimbarea raportului de drept; iertarea de datorii; reducerea creanţei; concordat; eşalonare; păsuire a debitorului; lichidare judiciară; preluarea datoriilor de către stat, de bună voie sau impusă; sau menţinerea nominală intangibilă a creanţei şi raportului de drept, dar reducerea ei reală, prin diverse manipulări monetare; interzicere de transfer, moratoriu, indisponibilizare, devalorizare etc.

Ceea ce n-a permis desprinderea unei viziuni de ansamblu acestei lichidări a fost tocmai deosebirea procedeelor întrebuinţate şi mai ales faptul că, în cursul acestora, organele politice însărcinate vremelnic să le facă au procedat în chip oportunist empiric, fără idee de ansamblu şi violînd, de multe ori, concepte regulative, socotite pînă atunci sacre, şi intangibile, şi esenţiale oricărui proces de lichidare.


Între legile fundamentale şi structura juridică

Numai aşa a putut naşte ideea că criza din 1929 a zdruncinat legile fundamentale ale vieţei economice, atunci cînd ea n-a făcut decît să năruie unele structuri juridice în care cristalizase această viaţă, aşa cum zdrobeşte un puhoi podurile de lemn puse de-a curmezişul, lăsînd intacte pe cele de piatră. Distanţa de la care privim astăzi criza ne îngăduie să restabilim adevărul asupra acestui lucru. A fost o criză de amploare neobişnuită, care a distrus multe structuri şi forme care echilibrau curentele normale ale vieţei economice, confundate de unii - din cauza vechimii lor relative - cu formele veşnice şi esenţiale ale procesului economic. Azi, cînd apele s-au retras, vedem că nici una din legile esenţiale n-a fost violată, ci numai cursul apelor s-a schimbat, din loc în loc. Tulburi n-au rămas decît ochelarii celor cari nu ştiuseră privi esenţialul, dincolo de formele locale şi vremelnice pe care acesta le îmbracă undeva, cîndva...

Odată lămuriţi asupra acestei perspective, ne e mai uşor să ne descurcăm în noianul de fapte a căror caracterizare vremelnică o urmărim prin aceste rînduri.


Un an de repriză economică

Privit în ansamblul mişcării conjuncturale, anul 1936 poate fi caracterizat ca un an de repriză economică.

Producţia materiilor prime - acest rezonator anticipativ ultrasensibil al oscilaţiilor ansamblului vieţii economice - a crescut, ca şi preţul. La fel, preţul produselor agricole.

Volumul producţiei industriale totale, volumul traficului pe uscat şi pe apă, volumul tranzacţiilor interne şi al comerţului internaţional au continuat, de asemeni, creşterea tendenţială începută în anii precedenţi.

Totuşi, nici una din împrejurările de apariţia cărora era legată nădejdea îmbunătăţirii situaţiei generale economice nu s-a produs. Revenirea la libertatea schimburilor de mărfuri şi de capitaluri a rămas un deziderat, suspinat de diverse tonuri numai în congresele internaţionale; iar restabilirea încrederii n-a venit să limpezească atmosfera încărcată a relaţiilor dintre state. Statele industriale au continuat politica lor de dezvoltare a bazei lor agrare, stînjenite numai de capriciile factorului climatologic. Statele agrare au continuat, într-un ritm mai accentuat, politica lor de industrializare. Regimul clearingului bilateral a cuprins, în reţeaua lui, tot mai multe state. Iar ţările care pînă ieri constituiau ultimele aziluri nedezminţite ale capitalurilor leneşe, vorbesc de ţările blocului aur, au urmat - cam tîrziu, e drept - exemplul britanic, sacrificînd interesele pieţei capitalurilor, intereselor întreprinzătorilor industriali.

Dacă producţia materiilor prime a crescut aproape peste tot, ca şi preţul produselor agricole sau volumul comerţului internaţional, aceasta nu se datoreşte, prin urmare, nici reorganizării pieţelor de aprovizionare pe planul mondial, nici reorganizării internaţionale a creditului, nici înlăturării barierelor cari stînjenesc libera circulaţie a mărfurilor şi a capitalurilor, ci unor împrejurări locale, care au afectat în mod deosebit diversele economii particulare. Aşa că, unul din caracterele esenţiale ale vieţii economice internaţionale, în cursul acestui an, a constat în coexistenţa unor economii naţionale separate, încercînd să-şi rezolve fiecare, în cerc închis, dificultăţile ei proprii.


Lumea e împărţită în două sisteme economice

În linii generale, lumea economică a rămas împărţită în două sisteme economice opuse: cel capitalist şi cel sovietic. În realitate, după cum vom vedea, anul 1936 a văzut apropiindu-se aceste sisteme, în direcţia unui tip de economie de stat subordonată anumitor misiuni speciale. Apropierea nu s-a petrecut însă decît formal. În fond, fiecare economie naţională a rămas închisă în cercul preocupărilor ei proprii.

Sistemul economic al Sovietelor a ocupat, în 1936, mai puţin atenţia lumii occidentale, decît în anii precedenţi. Entuziasmul primelor ceasuri pare a fi succedat un sentiment mai realist al dificultăţilor cari însoţesc orice încercare de transformare violentă a bazelor producţiei. În locul sporului cantitativ brut, s-a urmărit o ameliorare a calităţii produselor şi a raţionalizării muncii. Stahanovismul, noua descoperire care a entuziasmat lumea sovietică, nu cuprinde nimic nou pentru vechile state industriale.


În America

În America, sistemul economic rooseveltian a continuat, de asemeni, să încerce împăcarea intereselor antagoniste ale fermierilor şi ale bursei, ale patronilor şi ale muncitorilor, ale debitorilor şi ale creditorilor, ale negustorilor şi ale consumatorilor, cu aceeaşi stăruinţă ca în trecut, dar poate cu mai puţin avînt, din pricina necontenitelor strîngeri şi compromisuri, făcute spre a se menţine.

Din toată metoda noii ere de reconstrucţie nu pare de reţinut, peste balastul unei uriaşe şi conştiincioase opere informatice, decît empirismul organizator şi bunăvoinţa pentru o înţelegere socială, fără însă ca această voinţă de conciliere să fie dublată de o înţelegere exactă a fenomenelor ce se cereau soluţionate.

Eforturile Angliei, de a învinge şomajul cronic prin mijloacele tradiţionale ale politicei sale sociale, n-au reuşit să readucă viaţa în regiunile bîntuite de lipsa de lucru. Dacă intensificarea preparaţiei războiului a reaprins unele furnale stinse, nădejdile legate de o reînnoire a soluţiilor iniţiate de rege, care ar fi putut însemna, pentru Anglia, o transformare de aceeaşi amploare cu revoluţia industrială, s-au risipit cu abdicarea acestuia, sub presiunea coaliţiei puterilor potrivnice acestei reforme.


În Germania şi Franţa

În Germania, conducerea vieţii economice a fost subordonată mai strîns faţă de conducerea politică a statului. Sforţările ei au fost concentrate, mai ales, în direcţia producerii materiilor prime de substituţie, menite să înlocuiască produsele care-i lipsesc. Şomajul cronic a fost rezolvat, în mare parte, prin sporirea contingentului militar. Industria grea a lucrat în plin la pregătirea materială a războiului. Din fericire, această prosperitate în compartimentul industriei grele e umbrită de privaţiile impuse populaţiei, mai ales în domeniul alimentar, spre a putea efectua efortul de înarmare.

În Franţa, devalorizarea monetară ar fi putut aduce o schimbare însemnată a situaţiei, dacă împrejurările în care a fost făcută nu i-ar fi anulat în parte, în mod anticipat, efectele. Într-adevăr, ea a fost precedată şi urmată de o tulburare serioasă a raporturilor de producţie, ce nu pare a se fi liniştit încă, orientată spre o sporire a salariilor nominale, reduse real prin reforma monetară.

Din blocada economică la care a fost supusă în timpul războiului abisinian, economia italiană a ieşit substanţial slăbită. Ceea ce a pierdut ca substanţă, pare a fi cîştigat însă ca organizare, nevoia impunîndu-i independentizarea de economia anglo-saxonă.

Cît priveşte Japonia, situaţia ei se aseamănă cu a Germaniei, cu deosebirea că această ţară şi-a găsit, în Manciuria şi în China de Nord, un teren complimentar de expansiune colonială, care, momentan, lipseşte Germaniei.

Dacă lucrurile stau astfel, în ce măsură se poate vorbi corect de o tendinţă unică a economiei mondiale?


Producţia materiilor prime în creştere

Un prim fapt curios de observat este că producţia materiilor prime a crescut, în acest an, faţă de anii precedenţi, fără ca producţia bunurilor de consumaţie să fi crescut în aceeaşi proporţie. Şi nici producerea de bunuri destinate producţiei investiţiilor. Nebănuită dezvoltare au luat însă, în acest an, producţia mijloacelor de distrugere, producţia de război.

Fapt, de asemeni, curios de observat. În vreme ce orice om, întreprindere sau stat calculează în prealabil rentabilitatea celei mai mărunte investiţii productive, înainte de a se apuca de ea, pentru crearea mijloacelor de distrugere, costul producţiei aproape nu interesează.

Pe lîngă tendinţa semnalată, de autonomizare crescîndă a economiilor naţionale, mişcarea generală a vieţii economice mondiale, în 1936, se mai poate caracteriza şi prin tendinţa de transformare a conjuncturii de război în structură de război.