De azi începem să publicăm o nouă serie de eseuri personale, scrise de data aceasta de a doua grupă de cursanţi pe care i-am avut la CJI. Sunt texte bune, profunde şi şlefuite, de care aproape nici unul dintre autori nu este mulţumit.
Nu e o atitudine greşită cât timp fiecare dintre noi înţelege că dacă continuăm să exersăm, nu putem decât să scriem mai bine. Îmi place să le repet o vorbă pe care o spune jurnalista Diana Sugg. "Jurnalismul nu e ca gimnastica - nu ţi se încheie cariera la 18 ani". Şi dacă îţi pasă de ce faci, fiecare text va fi puţin mai bun decât cel dinainte.
Textul de azi e un text despre construcţie şi maturizare şi felul în care ne agăţăm simţim nevoia unor certitudini când totul în jurul nostru se schimbă. Sorana scrie despre casa pe care părinţii ei o construiesc de 18 ani încoace şi despre dorinţa ei ca acest proces să continue.
La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Sorana pe marginea textului. (Cristian Lupşa)
Neterminare
Există lucruri care se sfârşesc inevitabil. Şi există altele al căror sfârşit îl putem întârzia.
Îmi amintesc ziua în care am început. Dormisem după-amiază şi, când m-am trezit, am ieşit în curte. L-am văzut pe tata cu coteţul câinelui în braţe. Tocmai îl demontase, împreună cu o parte din gard. L-am întrebat ce face. "Ne apucăm de casă", a zis el.
Eram în 1990, vara. Aveam 5 ani. Părinţii mei tocmai primiseră posturi de medici în oraş, în Câmpulung Muscel, după ce vreme de trei ani făcuseră naveta la Dragoslavele, o comună situată la 15 km depărtare. Odată cu noile posturi, calvarul consultaţiilor la domiciliu se terminase. Când au început casa, tata avea 35 de ani, iar mama - 32. Mă aveau pe mine şi pe sora mea, care avea un an. Locuiam cu toţii în casa bunicilor mei. Casa noastră au construit-o lângă - sau, mai exact, lipită. Aveau salarii de medici la început de carieră - 6.000 lei - nu neapărat puţin, dar cu siguranţă nu îndeajuns ca să poată construi o casă. Au avut însă ceva curaj şi voinţă, ca să înceapă la câteva luni după Revoluţie, când inflaţia o luase razna şi când nu puteai şti cât aveau să coste materialele în ziua următoare.
De atunci au trecut 18 ani. Casa nu e gata. Şi, cu toate astea, nici nu aş vrea să se termine prea curând. Am crescut odată cu ea şi m-am construit odată cu ea. Momente semnificative din viaţa mea sunt, într-un fel sau altul, legate de casă.
La 6 ani, îmi plăcea mai mult să mă joc cu bucăţi de smoală topită şi cu electrozii de sudură, decât cu păpuşile. Din resturile de ţeavă verde - folosită la instalaţia electrică - făceam puşti, mai mari sau mai mici, lipite cu bandă lată de scoci maro. Şi nu le făceam doar pentru mine, ci le mai şi împărţeam tuturor copiilor din cartier.
La 8 ani, ştiam ce înseamnă "salahori" (muncitori necalificaţi în construcţii) şi, mai ales, ştiam că sunt greu de găsit. Îmi petreceam cu ei mai mult timp decât petreceam cu prietenii. Îmi plăcea să văd cum amestecă betonul şi cum urcă apoi cu scripeţii găleţile pline. Şi mai ştiam că, dacă nu se mişcă suficient de repede, cimentul riscă să se întărească şi nu mai poate fi folosit.
Nu-mi era frică să mă urc pe scara făcută din cofraje (panouri din lemn care aveau în loc de trepte, stinghii subţiri din lemn), ba, mai mult, îmi plăcea să mă urc până la jumătate şi să mă arunc în grămada de nisip de dedesubt.
Casa mea era cazemata mea şi o inspectam atent în fiecare zi. Deşi pereţii nu fuseseră încă ridicaţi, ştiam exact unde începe dormitorul şi unde se termină bucătăria, unde şi cât de mari aveau să fie ferestrele. Şi ştiam că urma să folosim cărămidă de Jimbolia (o cărămidă mai mare, compactă, care nu se sfărâmă), pentru care tata mersese special la Timişoara. Eram mândră, pentru că nu multă lume avea şi mi se spusese că e mai bună decât bolţarii, care "ţin rece".
Cât timp am ridicat casa, adică vreo două veri, obişnuiam să iau micul dejun împreună cu muncitorii, în garaj - mâncam covrigi cu ou şi zacuscă aduse de ei şi îmi plăceau la nebunie. După ce am înălţat zidurile şi am montat acoperişul, a început căutarea celor mai buni meseriaşi care să facă finisajele. Am mers cu tata la Domneşti (o comună pe lângă Piteşti), cu o Dacie papuc albă, la domnul Nae, ca să îl angajăm să ne pună faianţa. Ştiam că e unul dintre cei mai buni. Fraţii Brătulescu ne-au făcut tâmplăria, asta după ce am fost câteva luni pe "lista de aşteptare". În Piatra, un sat în munte, am fost după nenea Ionică. El lucra în lemn şi tata voia să îmbrace o cameră întreagă în lemn. A durat o lună, timp în care nenea Ionică a locuit la noi.
La 12 ani, aveam deja sarcini specifice - în vacanţa de vară, la ora 12, trebuia să le pregătesc masa celor care lucrau la casă. Aşa era tocmeala. Ouă fierte, chiftele, şuncă, brânză, ceapă, roşii, ţuică. Şi ceva ce eu şi sora mea, care mă asista în acest ritual, am numit "salam de muncitori" - un salam de o calitate mai slabă, mai prost decât cel pe care tata îl cumpăra pentru noi, dar care nouă ne plăcea mai mult. Şi acum pot să recunosc salamul de muncitori dintr-o mie - crud şi cu mai multă grăsime.
Foarte mult timp am trăit cu impresia că procesul de construcţie durează atât de mult doar pentru că tata vrea să facă lucrurile cât se poate de bine şi de... "trainic". Înainte să fie folosită, scândura trebuia uscată doi sau chiar trei ani. Tencuiala trebuia şi ea să se usuce câteva săptămâni înainte de a zugrăvi sau de a pune tapetul, iar uneori, nu era suficientă "o mână", tata insistând să dăm două sau trei.
Dar asta nu era tot. De abia în urma cu trei ani, când l-am auzit pe tata spunând ca au existat zile în care el şi mama mâncau slănina cu pâine şi dădeau mâncarea "cea bună" muncitorilor, mi-am dat seama de efortul financiar făcut de părinţii mei. Iar acum, când am întrebat-o pe mama cum a fost cât timp au construit casa, mi-a răspuns simplu şi râzând: "Cum să fie?! Trăgeam mâţa de coadă".
Nouă însă nu ne-a lipsit niciodată nimic. Şi se pare că, până la urmă, nici alor mei. Au avut tot ce le-a trebuit: s-au avut unul pe altul, ne-au avut pe noi şi au avut determinarea să nu renunţe.
Mulţi dintre cei care ne-au ajutat la casă ne-au rămas prieteni: lui nenea Vasile, electricianul, i-am cununat fiul; lui Nicu Irimia, care ne aducea nisip, i-am botezat fetiţa. Cu maşina lui Georgica Malek (o Dacie bleu), am fost la rudele mamei la Turda. Noi o vânduserăm pe a noastră înainte să ne apucăm de casă. Nenea Make, inginer la fabrica de mobilă din Stâlpeni, ne-a îmbrăcat scara în lemn de stejar şi tot de la el am cumpărat primele şase scaune de bucătărie - cu tapiserie roşie, la 60.000 bucata. Şi acum, tot pe acelea le avem.
Încet, casa s-a ridicat şi, odată cu ea, m-am ridicat şi eu. În clasa a patra (1996), am terminat parterul şi ne-am mutat. În clasa a noua aveam deja camera mea. Când am plecat la facultate, acum patru ani, casa părea terminată. Dar n-a fost chiar aşa. În ultimii ani, am dat acoperişul jos de trei ori, ca să modificăm hidroizolaţia. Mansarda am terminat-o anul trecut. Nu ştiu încă ce are tata în plan pentru anul acesta.
Cu toate astea, nu vreau să se termine. Pentru că odată cu casa, s-ar termina şi această perioadă din viaţa mea. Şi i-ar urma alta, în care eu ar trebui să fiu cea care construieşte - fie şi o casă. Dar atâta timp cât mă întorc acasă şi părinţii mei încă mai au câte ceva de modificat sau de construit, totul e în regulă. Timpul a rămas pe loc, mama şi tata nu au îmbătrânit, iar eu nu am crescut. Şi, dacă închid ochii, pot să urc scara şi să mă arunc în grămada de nisip.
Un dialog cu Sorana:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Sorana Stănescu: S-a întâmplat ca în ultima perioadă să povestesc mai multor prieteni despre construcţia casei şi să îmi amintesc tot felul de amănunte. Iar când a trebuit să pitch-uiesc trei idei pentru eseul personal, aceasta a fost una din ele, iar feedback-ul a fost pozitiv. În plus, când m-am apucat să notez idei pe care le-aş putea dezvolta în text, am scris trei pagini. Iar mie nu mi se întâmplă asta niciodată. A fost, aşa cum mi-ai spus tu, o poveste care se vrea scrisă.
Ce am vrut ca acest text să transmită? Am vrut să descrie trăirile unui copil care creşte în paralel cu o casă şi care, la 23 de ani, ajunge să îşi înţeleagă mai bine familia şi chiar pe sine datorită acestei construcţii.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema - ce ţi-a reuşit şi ce nu?
S.S.: Îmi place că textul curge destul de bine în partea de mijloc, care descrie toate etapele construcţiei casei. Mă tem însă că ideea mare a textului, care se regăseşte în concluzie, nu e suficient susţinută de-a lungul textului. Şi nu îmi place că am propoziţii prea scurte, care imprimă un ritm sacadat.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
S.S.: După primul draft, existau multe întrebări fără răspuns, care ar fi putut deturna cititorul de la ideea mare a textului. Mi s-a părut dificil să includ răspunsurile la acele întrebări, fără să rup ritmul şi coerenţa textului şi fără să plictisesc. La fel de dificil a fost să găsesc momente semnificative în text, care să mă conducă către concluzie.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
S.S.: Au fost patru drafturi, iar cel mai dificil mi s-a părut al doilea, în care trebuia să se regăsească răspunsurile la întrebările de care vorbeam mai devreme, întrebări cum ar fi: "Unde am locuit în tot acest timp?", "Cine sunt părinţii mei?", "Care au fost motivele pentru care construcţia a durat atât de mult?".
Simt că textul ar putea fi îmbunătăţit, cel puţin pe parte de scriitură şi de ritm, dar nu sunt în stare să fac asta acum. Cred că mai trebuie să treacă ceva timp, trebuie să uit cum a sunat varianta iniţială, ca să pot găsi o altă modalitate de exprimare - mai plastică, mai potrivită.
C.L.: Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
S.S.: Nu cred că m-am expus prea mult prin acest text, pentru că, în general, mi-e teamă să fiu vulnerabilă - şi credeam că un astfel de text m-ar face vulnerabilă. Am expus însă o parte din mine - acea parte din mine - foarte "actuală" acum. Una dintre caracteristicile casei este că e încă neterminată.
În contextul în care foarte multe lucruri din viaţa mea par să se termine în acest moment, casa rămâne tot acolo, iar deznodământul ei - spre deosebire de deznodământul celorlalte lucruri - îl pot controla. Astfel, a devenit, în parte, un text despre relaţia mea cu finalurile.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.