Mihaela a scris un text despre căutarea prietenului din copilărie. Ce e interesant e punctul din care a pornit. Căutând idei pentru textul acesta, Mihaela a intrat în cutia cu amintiri. Din poveştile descoperite acolo a ales-o pe Andreea, prietena ei din şcoală, care emigrase cu familia în Canada. Nefiind cea mai tehnologică fată - asta o spune ea - Mihaela a început cu o vizită la apartamentul bunicilor Andreei. Aflaţi din text ce s-a întâmplat mai departe. (Cristian Lupşa)
Scrisori îngălbenite
Stăteam turceşte în mijlocul camerei şi răsfoiam scrisorile de la Andreea, prietena mea cea mai bună din copilărie, care a emigrat în Canada. Le redescoperisem într-o cutie de suveniruri, după o noapte de februarie, petrecută acasă la ai mei.
Citeam şi cu fiecare rând parcurs, parcă nu mai aveam stare. În ultima vreme mă tot gândisem la Andreea: ce mai face, cum s-a schimbat, cum arată. Am văzut-o ultima oară acum zece ani, în 1999, când s-a întors în ţară să îşi viziteze bunicii. Împlinisem 17 ani şi mi-a adus prima mea trusă de farduri. Lăsase în urmă o fetiţă şi a găsit o domnişoară cu vreo 13 kilograme mai slabă, cu părul lung, colanţi negri, lucioşi şi sandale de Fonseca, roz fosforescent.
Ea avea ochi mari, verzi, gropiţe în obraji şi părul negru, mătăsos. Sărise de 1,70 metri şi era mai grăsuţă... Era iulie şi nu am petrecut prea mult timp împreună. Ea avea multe călătorii de făcut cu bunicii, eu plecam în excursii cu cercetaşii. A fost ultima vară în care ne-am mai vorbit, ultimul an în care ne-am mai scris. Înainte să zboare înapoi în Canada, ne-am plimbat prin Herăstrău. Mi-a mărturisit că nu se mai regăseşte în România: "N-aş mai putea să mă întorc".
Ne-am cunoscut în clasa a treia, când aveam zece ani. Părinţii ei, ingineri în aviaţie, emigraseră în Suedia şi bunicii, care o aveau în grijă, o transferaseră la noi în şcoală fiindcă era mai aproape de casă. O invidiam că răcea mereu, iar bunicii o învoiau de fiecare dată de la şcoală. Eu, moartă-coaptă, nu aveam voie să lipsesc de la ore.
Prin toamna lui 1993, când trecuserăm deja într-a cincea, am prins în sfârşit o gripă puternică. După ce m-am însănătoşit, am petrecut aproape un weekend la Andreea să-mi recuperez lecţiile. Cred că atunci ne-am apropiat. Am vorbit despre cărţile noastre preferate, iar ea mi-a arătat noua ei descoperire: o carte mică de Arghezi, cu poezii erotice. M-a chemat mai aproape şi a început să citească. "Tu ce scrutezi, scoţându-ţi sânii pe jumătate din veştminte / Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte". Am pufnit amândouă într-un râs complice.
După acel weekend, am început să ne întoarcem de la şcoală împreună şi să ne facem temele în echipă. Uneori, ne prindea seara în camera ei. În acel an s-au întors şi părinţii ei în România.
Lângă sala de sport am găsit odată un pom plin de corcoduşe şi tot trăgând în jos de crengi, am observat nişte căţeluşi ieşind dintr-un depozit. Erau tare drăgălaşi, aşa că i-am luat în braţe, i-am botezat şi apoi i-am ascuns acasă la Andreea, în baia de serviciu. Părinţii nu au fost deloc impresionaţi de gestul nostru şi i-au returnat în aceeaşi seară la depozit.
Prin clasa a şasea, începuseră să ne intereseze băieţi. Îi urmăream când jucau fotbal în curtea şcolii şi ne alegeam câte un tip de care trebuia să ne îndrăgostim. În acelaşi an, Andreea mi-a spus că părinţii i-au luat meditator la franceză. Îşi depuseseră dosarul pentru Canada şi ea avea să-i însoţească. Eu eram singura care îi ştia secretul.
Când s-a terminat şcoala, părinţii m-au lăsat vreo două săptămâni la Câmpina, la casa bunicilor ei. Zburdam de dimineaţa şi până seara prin curte, alături de Florică, un câine flocos, cu blana aurie, pe care dimineaţa îl găseam cu botul plin de sânge din cauza aricilor pe care îi maltrata prin grădină. Uneori, ne căţăram pe "Anthony", un trunchi de copac tăiat, alteori citeam la umbră, jucam cărţi sau o ajutam pe bunica, doamna Chirică, să pregătească masa.
Spre sfârşitul verii, Andreea mi-a scris. "Se pare că ne vom întâlni în clasa a şaptea, se cam lungesc lucrurile". N-a fost chiar aşa. Am mai apucat să petrecem doar un trimestru împreună, iar eu am rămas fără concurenţă pentru premiul întâi.
Uneori, eu eram "aragaz cu patru ochi", iar pe Andreea o imitau pentru că era rârâită. Poate de aceea, când a venit momentul să îşi ia la revedere de la colegi, am ales să plecăm de la banchetul cu clasa şi să mergem în cimitirul de lângă blocul ei. Ne simţeam bine doar noi două, ni se părea "mişto" să ne plimbăm printre cruci şi să vedem care calculează mai repede câţi ani trăiseră cei îngropaţi acolo.
În aceeaşi iarnă, Andreea mi-a trimis prima scrisoare din Canada:
"Stau într-un oraş mic de lângă Montreal. Am intrat la o clasă de "Accuiel", unde sunt copii ca şi mine care nu ştiu franceza. Chinezii fac câte doi ani în această clasă. Eu sunt eroină pentru că "grama" este la fel ca în româneşte. La geogra, facem chestii bizare: să decupăm o hartă...".
Timp de cinci ani, ne-am trimis scrisori kilometrice în care povesteam cum era la şcoală, de cine ne-am mai îndrăgostit, ce muzică ascultam, ce înjurături erau la modă, cum fuseseră examenele, ce gust au avut primul sărut şi prima ţigară.
"Salut, Michelangelo! Ieri am fumat şi eu prima ţigară. Nu am găsit nimic nemaipomenit. Este adevărat că te face să te simţi mai mare, mai important, dar nu e cine ştie ce. Eram singură acasă şi ţigara o aveam demult ascunsă într-un sertar. Mi-era frică că o să încep liceul şi o să mă creadă lumea găină plouată."
Andreea a fost întotdeauna deosebită: îmi plăcea să mă antrenez cu ea şi la năzbâtii, dar şi la carte. Avea o minte sclipitoare, râdea cu poftă şi se minuna de orice.
În scrisori, mi-a descris o lume altfel decât a mea, lumea de peste graniţă, pe care speram să o cunosc cândva. S-a întâmplat abia din 2005, când m-am angajat reporter la un cotidian şi am început să călătoresc.
Când am recitit scrisorile, m-am întrebat dacă Andreea a ajuns medic sau inginer, dacă s-a căsătorit, dacă are copii. Nu mai ştiam nimic despre ea. Ultima scrisoare primită fusese cea în care îşi anunţa venirea din 1999. "Am intrat la un colegiu în engleză, iar miercurea asta avem balul. Am o rochie foarte mişto. Apar în ţară pe 4 iulie".
Pentru mine, viaţa nu s-a schimbat prea mult. Locuiesc în continuare în oraşul în care m-am născut, abia recent m-am mutat din casa părinţilor, merg prin aceiaşi munţi şi prin aceleaşi cluburi ca în adolescenţă, iar numărul de telefon fix al familiei e acelaşi de ani de zile.
Cu Andreea nu a fost atât de simplu. După ce am regăsit-o în scrisori, m-am decis s-o regăsesc şi în realitate. Numărul ei din Canada, scris în agenda veche de telefon expirase, despre bunici nu mai găseam date în cartea de telefoane, adresa de pe spatele scrisorilor era, probabil, prea veche. Şi totuşi, presimţeam că bunicii Andreei mă puteau ajuta. Am dat o fugă în cartierul Băneasa în care am copilărit şi i-am căutat la apartamentul în care locuiau acum zece ani.
- Cine e?, s-a auzit o voce de după uşă.
- Familia Uţă?
Uşa mi s-a deschis, însă în locul doamnei Chirică a apărut o altă bătrână de vreo 70-80 de ani, care mi-a spus că bunicii Andreei vânduseră apartamentul acum câţiva ani şi se mutaseră la Câmpina. "Domnul Chirică are Alzheimer", mi-a mai spus bătrâna, o cunoştinţă îndepărtată a familiei.
Mi-a părut rău să aud veştile despre bunicul Andreei, iar mintea mea începuse să deruleze tot felul de gânduri: Alzheimer, boala uitării, ruperea legăturilor. Eram decisă să ajung la Câmpina, însă înainte de asta am hotărât să încerc o variantă în care nu credeam prea mult: Internetul.
Într-o duminică de februarie, pe la miezul nopţii, am descoperit numele ei pe Facebook şi i-am lăsat un mesaj. Luni dimineaţa aveam prima scrisoare virtuală de la Andreea, care cu siguranţă nu se va îngălbeni niciodată: "Ce surpriză fabuloasă! Bine înţeles că îmi aduc aminte! Care e viaţa ta? Eu sunt în Seattle, lucrez la Boeing, inginer de aviaţie. Mă duc să mă uit la profilu' tău. Sper că ai poze!".
Un dialog cu Mihaela:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Mihaela Năftănăilă: Am supus subiectele la vot. Iniţial aveam trei variante: "Cum am crescut cu cheia de gât", "Cum am plecat de-acasă" şi "Obsesia pentru amintiri". Votanţii au ales-o pe ultima, cea despre care eu voiam să scriu cel mai puţin. Şi uite aşa a început munca.
Aş fi vrut să construiesc o poveste în jurul obiceiului meu de a colecţiona suveniruri, dar am ajuns să scriu despre prietenie. Printre suvenirurile colecţionate de-a lungul timpului erau şi scrisorile de la Andreea, prietena mea din copilărie. M-au emoţionat şi m-au făcut să o caut. Am vrut să arăt cât de puternice sunt prieteniile între copii.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
M.N.: Îmi place în primul rând că am regăsit-o pe ea, ceea ce probabil altfel nu s-ar fi întâmplat. Tehnic vorbind, îmi place că textul a ieşit organizat, conform planului, şi că reuşeşte să mobilizeze. Unii prieteni l-au citit şi s-au apucat să îşi caute pe internet amici mai vechi, alţii au căutat-o pe Andreea pe Facebook. Începutul mă nemulţumeşte. Am încercat să îl fac mai tensionat, dar până la urmă am ajuns la o variantă simplificată. Sfârşitul, în schimb, îmi place. Ce te faci cu internetul asta?!
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
M.N.: Să rescriu. Niciodată nu am luat un text paragraf cu paragraf, încercând să îl fac mai bun şi mai bun. A mai fost greu să scurtez, să concentrez şi să mă opresc sub 1400 de cuvinte.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
M.N.: Două mari şi două mici. Al patrulea cred că a fost cel mai greu. În primul am găsit sensul poveştii, în al doilea a trebuit să o reclădesc, într-al treilea m-am străduit să o fac să sune mai bine decât o compunere, iar în ultimul am tot refăcut începutul. Am ales unul simplu. De-aia zic că ultimul a fost cel mai greu.
C.L.: Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
M.N.: Iniţial am expus-o mai mult pe Andreea decât pe mine. În primul draft nici măcar nu mă caracterizasem. Eram prea fascinată de scrisorile ei şi pierdusem ideea de "eseu personal". În cele din urmă cred m-am expus în totalitate. Cred că nu este greu să faci asta când scrii despre copilărie.
C.L.: Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
M.N.: Are putere, îţi dă satisfacţia lucrului bine făcut, te mobilizează, îţi ridică pretenţiile, te face să vrei mai mult şi mai mult.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.