Portret de familie

Mulţi jurnalişti consideră că a scrie despre sine încalcă principiile de bază ale profesiei. Nimic mai greşit. Un text personal, memorialistic, utilizează multe din tehnicile pe care un jurnalist le foloseşte în munca de teren - observaţia, deducţia, interviul etc.

Diferenţa e că le aplica asupra sinelui. Scopul e descoperirea unei poveşti al cărei adevăr este valabil (şi relevant) pentru numeroşi alţi cititori. Textul trebuie să aibă o doză de universalitate care să permită publicului să se regăsească în diverse situaţii şi în personaje. Când am scris în Esquire despre bunicul meu (vezi mai jos), nu era un text închis ca mesaj. Nu era doar despre el sau despre mine - era un text despre memorie şi găsirea unui loc în puzzle-ul familiei. Oamenii care mi-au scris, mi-au împărtăşit din povestea lor personală; făcuseră conexiunea cu ideea universală a textului.

Eseul personal nu e foarte folosit în România - de fapt nu este folosit aproape deloc. Există multe texte scrise la persoana I, dar ele sunt opinii - rareori poveşti.

Alături de eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ, care spun poveşti frumoase despre momente universale: iubire, prietenie, copilărie, maturizare, am hotărât să postez textul meu din Esquire. Coperta aparţine minunatului Raymond Bobar.

Într-o dimineaţă, în timp ce-şi sorbea cafeaua, aşezată pe scaun lângă geamul de la bucătărie, cu picioarele goale proptite în perete, Lavinia şi-a dat seama că memoria i-a jucat o festă.
"Adică?", am întrebat-o.

Cu câteva nopţi în urmă îi povestisem că, înainte să-i spun prima oară "te iubesc", îi scrisesem asta cu degetul pe braţul stâng ca să-mi fac curaj. Nu observase. Acum îşi amintea senzaţia acelei atingeri, deşi momentul exista doar pentru că i l-am povestit.
"Ţin minte că mi-ai scris pe braţ", mi-a spus. "Deşi ştiu că n-am cum."

Dintre toate capacităţile umane pe care nu le poţi controla, memoria trebuie să fie cea mai păcătoasă. Te trădează, şterge sau modifică amintiri plăcute, ori, dintr-un exces de bunăvoinţă, înveleşte momentele neplăcute într-o folie roz. Negociem neîncetat cu memoria pentru amintirile pe care le gestionează: fă-o dispărută, dă-mi-o înapoi, n-o pierde niciodată. Dar memoria nu e o bibliotecă din care îţi alegi amintirea dorită. Folosind imaginaţia, o recreează de fiecare dată, iar şi iar, adăugând şi editând. Amintirile noastre ajung să fie astfel forme ale prezentului pe care le acceptăm ca trecut pentru a avea continuitate.

Aşa arată după 20 de ani una din cele mai vechi şi mai puternice amintiri pe care le am din copilărie:

Vara dinainte de a începe clasa întâi. Sunt în grădina bunicilor, acasă la Târgu Mureş. Grădina e de fapt o mică fâşie de pământ, pe unul din dealurile oraşului, luată în chirie de la CAP; un loc unde Momo şi Toto (cum îmi alint bunicii din partea tatei) cultivă roşii, căpşuni, struguri şi pierd vremea la sfârşit de săptămână.

E o după-amiază răcoroasă. Mă joc cu câinele, ademenindu-l cu biscuiţi. Mă împiedic de o treaptă şi răstorn un scaun pe care e un reşou. Pe reşou era o oală cu apă pusă la fiert pentru crenvurşti. Apa clocotită mi se-ntinde sfârâind pe spate, muşcându-mi din carne prin tricou, împroşcându-mi gâtul şi obrajii. Mi-a provocat în unele locuri arsuri de gradul trei spre patru, care şi astăzi arată ca nişte mici cratere.

Ţin minte că urlam şi săream în sus de durere - săream atât de sus încât vedeam centrul oraşului peste acoperişul casei. Aşa spune memoria, singurul meu document, pentru că nimeni nu mi-a repovestit acea seară. Nici Momo, nici Toto, nici tata, care spune că a simţit ceva în neregulă şi a venit pe motocicletă până sus, deşi nu îl anunţase nimeni. Nici nu aveau cum.

Tot memoria spune că bunicii au rămas împietriţi, neştiind ce să-mi facă. Şi îmi mai spune că pe câine îl chema Bubi. Dar Toto le spunea Bubi tuturor vagabonzilor adunaţi de pe străzi.

În parte, articolul pe care îl citiţi e despre bunicul meu, Toto. Cu siguranţă, i se datorează. Este o poveste despre amintiri şi memorie şi reconstruirea momentelor pe care nu le-ai trăit şi speranţa că din ele poţi învăţa ceva - cât de puţin - despre cine eşti şi cum ai ajuns aşa.

Într-una dintre puţinele istorioare despre familia mea, tata menţiona o operetă numită Ianoş Viteazul, pe care bunicul ar fi scris-o în tinereţe. În ultimii doi ani de zile - cam de când m-a cuprins febra documentării asupra istoriei familiei - le-am cerut insistent tatei şi bunicii acest manuscris. Ianoş Viteazul trebuie să fie o nebunie, îmi spuneam.

Acum două luni, Momo, o femeie minionă de 77 de ani cu părul scurt şi alb, mi-a dat o plasă argintie cu o serie de dosare vechi găsite în apartamentul unchiului Vasile, fratele tatei. În plasă, a spus Momo, e opereta. Ne-am aşezat pe marginea patului - acelaşi pe care îl ştiu de când eram mic - şi am deschis reverenţios punga. Tremuram de emoţie. În sfârşit!

În plasă erau într-adevăr câteva versiuni din Ianoş Viteazul - unele scrise de mână, altele bătute la maşină -, dar am fost şocat să descopăr că Ianoş Viteazul nu era o operetă originală, ci o traducere pe care bunicul meu o făcuse din limba maghiară. (Ioan Viteazul scrie pe una din versiunile operetei, de fapt o traducere a poemului epic János Vitéz, scris de Petöfi Sándor în 1845. "Ianoş Viteazul n-a fost scrisă de Toto", i-am spus apoi tatei. "E o traducere". M-a privit puţin şi am simţit că i se recalibrează o amintire: "Aşa ştiam şi eu.")

Pe lângă Ianoş Viteazul mai erau două dosare cu un scenariu radiofonic numit Din vremuri apuse şi un caiet negru, format mare şi legat ca o carte. Caietul - cu toate cele 200 de pagini scrise de mână - era un roman. Pe pagina de titlu scrie:

Titlul e scris cu roşu pe o bucată de hârtie, lipit peste titlul original, Suflete neânfrânate. "Ediţia I" e ştearsă cu roşu, iar toate elementele sunt în interiorul unei chenar ce imită conturul tri-dimensional al unei cărţi.

Ochii mei s-au oprit însă la un ultim dosar, titrat "No. 4". Conţinea 23 de scrisori, primite de bunicul de la diverse redacţii de ziare în perioada iulie 1954 - ianuarie 1956. Toate îi respingeau materialele pe care le trimisese. Poezii, articole, ghicitori - tot. Poeziile, îi scriau ei, erau prea slabe şi nu aveau valoare literară, ghicitorile nu se pupau cu formatul publicaţiei, iar articolele erau slab documentate şi conţineau mai mult opinie decât informaţie factuală. Astăzi n-ar fi avut atâtea probleme, mi-am spus.

M-am uitat la scrisori, apoi la Momo. Pentru mine hârtiile erau dovada că în 1955 (acelaşi an în care s-a născut tata), bunicul îşi dorea să devină corespondent voluntar la ziar şi încerca să îşi facă o carieră în scris şi publicistică. Citindu-le, am simţit că descopăr în premieră o informaţie pe care nimeni din familie nu o împărtăşise. Din tonul lor şi din faptul că erau concentrate într-o perioadă de timp fixă, am concluzionat că Toto s-a văzut nevoit să abandoneze. Sau a eşuat. Sau a renunţat la scris pentru că nu mai avea energia şi răbdarea să persevereze după atâtea respingeri.

Bunicul meu a lucrat până la urmă în construcţii mai bine de 30 de ani, cei mai mulţi ca diriginte de şantier. Cu semnătura lui s-au construit cartiere întregi de blocuri în Târgu Mureş - inclusiv blocul în care am crescut şi stadionul echipei ASA Târgu Mureş. Când a murit, în 2001, la 11 ani după pensionare, supraveghea echipa de muncitori care construiau casa tatei.

Când mă gândesc la el mi-l imaginez îmbrăcat cu pantaloni gri de stofă cu dunga aspru călcată. Poartă un maieu alb, o cămaşă în dungi, albastru deschis cu alb, iar pe deasupra un pulovăr roşu închis, aproape vişiniu, cu gâtul în V. În amintirea mea, ăsta e echipamentul lui de casă. Deşi e trecut bine de 60 de ani, are părul negru, pieptănat atent pe spate şi fixat cu ulei de păr. Doar tâmplele îi sunt uşor grizonate. Are fruntea lată şi ochii blânzi. E mereu proaspăt ras, cu pielea moale, întinsă peste oasele proeminente ale obrajilor. Trebuie să fi fost un bărbat frumos în tinereţe.

Deseori m-am gândit că aduce cu Sergiu Nicolaescu. Nu ştiu exact dacă e vorba de asemănare fizică sau numai o asociere. Am văzut împreună cu Toto multe filme de Nicolaescu, dintre care îmi amintesc în special de Ringul. Era în prima sau a doua zi a revoluţiei - când transmisiunea în direct a schimbării de regim se tot întrerupea. Eram la bunici pentru că ai mei considerau că e cel mai sigur loc. Mă uitam cu Toto la televizor, fascinat de ce se întâmplă. Într-una din acele pauze de emisie, imaginile cu Petre Roman (îmi amintesc de Roman pentru că mi s-a povestit că m-a ţinut în braţe în 1985, la Predeal) au fost înlocuite cu imaginile unui camion pe o autostradă din Germania şi apoi povestea unui boxer de vârstă mijlocie (Nicolaescu, bineînţeles). Nu-mi amintesc ce se întâmpla în film, amintirea este esenţială pentru că e cu Toto.

Pe atunci dormeam în pat cu Toto, iar el mă adormea cu poveşti despre Împăratul Verde, Albastru, Roşu şi războaiele dintre ei şi prinţul care unifica teritoriile şi zmeii care se împotriveau şi prinţesele care cereau să fie salvate.

Bunicul spunea multe poveşti.

Acum o lună eram cu tata în maşină şi veneam de la Târgu Mureş către Bucureşti. L-am întrebat despre Toto şi scrisorile de respingere de la ziare - pe care tot acum le văzuse şi el. A tăcut puţin. L-am privit. Şi-a opintit buza de jos în cea de sus, căutându-şi cuvintele. Mi-ar fi plăcut să ştiu povestea lui, mi-a spus. Am trăit mereu cu senzaţia că nu ştiu nimic despre locul în care s-a născut, cum a copilărit, cine a fost.

Toto spusese atâtea poveşti la viaţa lui încât pentru tata chiar şi aceste scrisori păreau un truc menit să ne convingă că a trăit momente interesante. Ştiu că tata simte şi azi un gol - simte că nu ştie ce e adevărat din viaţa lui Toto şi ce nu; mai ales din perioada dinainte să o cunoască pe Momo, dar şi din câteva episoade ulterioare. Pentru Momo nu e atât de complicat. Poate ea nu s-a îndoit niciodată de biografia bunicului, când s-au cunoscut la trustul de construcţii unde ea era secretară. Sau, dacă s-a îndoit vreodată, pare să fi făcut pace cu el în anii trecuţi de când a murit.

Vasile Lupşa s-a născut la Târgu Mureş pe 12 martie 1924. A făcut şcoala la Târgu Mureş şi din clasa a VIII-a a plecat la Bucureşti, la şcoala militară de aviaţie.
"Acolo a fost până în 1942", mi-a spus Momo, când ne-am aşezat să povestim despre el. Apoi, privind în sus, a început să se îndoiască de precizia datelor. "Nu, (a fost până) în 1940, că patru ani a stat. Nu. Când a venit acasă? 1947. Atunci (a venit). În 1942 a fost înrolat în armată, din Bucureşti, de la şcoala de aviaţie.
Foarte repede a căzut prizonier. La Kerci a căzut. Pe-ormă a fost patru ani prizonier în Rusia, dar şi acolo, cum era el descurcăreţ, arătos şi săritor la ajutor - şi ştia şi rusă de la şcoală - a ajuns un fel de şef printre prizonieri. Şi acolo era un fel de - ce ştiu eu: poli... politroc... politic - printre prizonieri. El era comandantul, el mai puţin lucra şi a învăţat repede limba. În 1947 a venit acasă."

Momo a scos dintr-un dulap de sub bibliotecă o cutie veche de lemn, cu balamale ruginite şi o floare pictată pe capac. Pe interiorul capacului sunt scrise, mi-a spus Momo, oraşele prin care soţul ei a fost plimbat ca prizonier. Unele sunt şterse. Cutia i-a fost făcută tot de un prizonier. Pe ea se mai pot distinge "Kerci 1943" şi Kiev.
"Nu prea era nici un prizonier doar într-un singur loc. Erau mutaţi. La Kerci avionul a fost doborât şi ei au sărit. Toto a fost împuşcat la un genunchi, peste cizmă. Nişte femei i-au prins. Erau între liniile ruseşti şi româneşti. În cădere, vântul îi ducea când către români, când către ruşi. Când îi duceau către români, atunci îi împuşcau ca să nu ajungă jos."

Nu vorbisem niciodată cu Momo despre asta. Ea m-a crescut de mic şi continuă să îmi trimită şi astăzi borcane cu zacuscă şi compot. Amintirile mele din copilărie sunt mai toate la ei în casă, unde jucam fotbal pe hol sau citeam Cei trei muşchetari şi alte cărţi de aventuri. Conversaţiile noastre, în schimb, erau despre prezent. Aşa erau şi sunt majoritatea discuţiilor în familia mea: abstracte şi despre prezent. Ce încercam să fac cu Momo cu reportofonul pe masă era nou, iar demersul nostru de a reconstitui un trecut pe care nu-l cunoşteam e puţin trist. Scriind aceste rânduri am senzaţia că ştiam amândoi că încercăm - târziu - să punem fundaţia unei istorii de familie care nu există. O spune chiar ea.
"Ne-am căsătorit în 1951, septembrie, 26 septembrie. A murit în 23 septembrie 2001 şi trebuia să-l înmormântăm pe 25, dar am rugat pe tata şi pe Vasile să mai stea o zi cu noi, să fie cu noi în ziua căsătoriei."
"Da? Nu ştiam."
"Atunci nu vorbeam aşa de mult."


Momo vorbeşte mai mult acum. Unul din motive e că stă mai toată ziua singură în cele două camere pe care le are în casa lui tata. Altul ţine de mine. Până acum, nici eu nu puneam astfel de întrebări. Într-o discuţie de două ore, care speram să fie despre acele scrisori şi perioada în care Toto dorise să devină corespondent, mi-a vorbit despre subiect exact cinci paragrafe. Asta când am insistat.

Pentru Momo, aventura în ziaristică a lui Toto nu e o perioadă importantă şi nu explică mare lucru despre viitorul în construcţii al soţului sau pasiunea pentru jurnalism a nepotului.
"De multe ori venea la întreprinderi de la anumite ziare şi luau un interviu şi spuneau: «Puteţi să ne scrieţi benevol şi dacă o să fie bun articolul poate o să primiţi şi ceva recompensă». Lui Toto mereu îi plăcea să facă ceva în plus pentru că a vrut mereu să mă scoată (din serviciu), să stau acasă. Ca să câştige el atâta - a rămas cu ideea veche cum a fost părinţii lui, şi ai mei de fapt - că bărbatul lucra şi femeia aranja acasă copiii şi gospodăria.
El simţea că putea să fie corespondent la anumite ziare. Să trimită articole, să mai primească ceva bani ca io să nu mai merg la lucru. Să stau acasă. Ăsta a fost rezultatul. N-a reuşit. Cine ştie. Poate trebuia să meargă altfel - mai personal. Poate că el a crezut că e suficient dacă scrie. Probabil trebuia să mai facă ceva - am mai discutat noi - asta era că nu s-o fi dus politic. Orice fel de ziar a fost condus politic şi atuncea, ca şi acum."
"Crezi că d-aia era refuzat, că nu era membru de partid?"
"Nu ştiu. Nu mai ştiu. P-ormă a mai crezut că probabil trebuia să mai meargă pe undeva. Ce ştiu eu. Şi aici era o filială a scriitorilor. Şi acolo s-a dus de câteva ori, dar era aşa - erau mulţi şi nu se prea bucurau pentru oameni noi. Şi el unde a văzut că nu este binevenit, nu s-a înghesuit. Din timpul liceului scria romane. Tot spunea că a apucat să scrie un roman - Iubire adormită sau aşa ceva. Probabil era numai schiţă în capul lui. Avea el tendinţa asta, dar poate că nu era destul de ambiţios. Nu ştiu."

Atât?

O pungă de documente apare după 50 de ani, ca o capsulă a timpului, şi tot ce-mi poate spune Momo e că Toto scria ca un hobby, ca încă o încercare de câştiga destui bani ca ea să stea acasă? Sigur, şi asta e o explicaţie relevantă pentru acele vremuri, dar de ce nu e mai mult? De ce nu ţine minte Momo că Toto şi-a pus toate hârtiile într-un dulap, jurând să nu mai scrie niciodată altceva decât pontajul muncitorilor şi inventarul materialelor? De ce nu-l ţine minte la masă cu capul în mâini, căutând cea mai bună încheiere la un material despre vizita unor elevi din Bucureşti la biblioteca mureşeană?

Aşteptam mai mult pentru că la citirea scrisorilor creasem aceste scene imaginare şi le îndosariasem ca fiind amintirea mea a acelor vremuri. Dar la fel cum a făcut Lavinia cu declaraţia mea de dragoste şi tata cu informaţia că Ianoş Viteazul era o traducere, m-am văzut nevoit să-mi corectez memoria. Bunicul a vrut să scrie şi să publice, dar nu ştie nimeni cum l-a afectat faptul că nu a reuşit.


Aceasta este doar parţial o poveste despre bunicul meu. În parte, aceasta este şi o poveste despre mine. Conform canoanelor jurnalistice, textul este un "eseu personal", o poveste despre încercarea mea de a recrea un moment de acum 50 de ani prin interpretarea unor scrisori şi prin interviuri cu membrii familiei. Reconstituirea jurnalistică a oricărui moment este un demers dificil - cu atât mai mult când ai de-a face cu trecutul îndepărtat. Vor exista, dacă ai noroc, documente oficiale. Acte, scrisori, ceva care să ateste o anumită întâmplare sau eveniment. Dar semnificaţia şi impactul lor sunt doar amintiri reconstituite şi reconstruite la momentul vorbirii, iar acestea sunt doar speculaţii documentate care pot fi atribuite personajelor din poveste.

Există familii care şi-au povestit trecutul, care au scris despre el şi care se adună de Crăciun ca să-l descoasă. Povestea lor se spune mai simplu. În familia mea nu s-a prea povestit despre trecut şi până acum doi ani, nici nu mi-a păsat. Tocmai absolvisem un master în America şi urma să mă apuc de muncă. Faptul că terminasem pentru totdeauna cu şcoala, combinat cu un dor abstract de casă şi nostalgia altor "noi începuturi", m-au făcut să-mi doresc să ştiu de unde vin. În 2005, le-am scris celor de acasă, într-un e-mail:
"Tocmai am terminat de citit Everything is Illuminated. [...] Autorul, Jonathan Safran Foer, are 27 de ani. Cartea asta a apărut când avea 25 şi (extrapolând) e o poveste despre adevăr, scriitură şi memorie. Aş putea să glumesc şi să spun că familia noastră suferă la toate cele trei capitole. [...] Am să avansez o ipoteză - de care nu m-am lovit până acum - dar care e foarte logică dacă stau să mă gândesc (deşi poate nu adevărată). E foarte posibil ca eu să mă fi apucat de citit şi să continui să citesc până la un moment dat cu atâta pasiune pentru că n-am avut niciodată poveşti. Când spun poveşti mă refer la adevăr şi la memorie. Aproape nimeni dintre cei cu care am crescut nu povestea despre sine. Toto mă adormea cu o grămadă de poveşti minunate, dar nici una din ele nu era ancorată în realitate. [...]
Dar familia noastră nu are memorie - sau dacă are, avem grijă să îngropăm adevărul pentru că am ajuns la un punct în care, probabil, atât mama cât şi tata au schimbat atât de mult trecutul încât trebuie să pornim de la zero. Habar n-am. Aberez."

Ce vroiam era să încep să conturez o istorie şi să-i stârnesc şi pe ei să o povestească pe-a lor. În alt e-mail, pe care l-am scris în 10 iulie 2005 - cu două zile înaintea unui interviu care avea să-mi aducă prima slujbă - le-am povestit cum am conştientizat prima dată că voi muri, într-o seară când mă usca mama pe păr cu foenul, şi le-am dat câteva dintre amintirile mele preferate. De exemplu, cum furam bani de acasă ca să îmi cumpăr gumă Ülker cu fotbalişti. Am continuat:
"Am citit un articol acum o săptămână şi ceva despre un violonist de 30 de ani, care e la momentul actual cel mai bun prestator la acel instrument. Omul nu mai fusese acasă în Siberia de 16 ani. Autorul articolului merge cu el în Siberia, şi violonistul are un fel de renaştere spirituală - ceea ce îl îndeamnă pe autor să scrie: «Maxim (Vengerov) e acel tip rar de bărbat, mai rar pe zi ce trece, care poate continua drumul înainte doar pornind în direcţia opusă.» [...]
Îmi e dor de voi, şi cred că ăsta e momentul în care mă întorc către voi (şi către amintiri şi poveşti pe care din păcate nu le împărtăşim niciodată - de ce?) ca să pot continua drumul înainte. [...]
Am pe desktop un citat care spune: «Când un scriitor se naşte într-o familie, acea familie e terminată» (Czeslaw Milosz). Pentru mine, citatul ăsta spune că un om care scrie îşi va sufoca familia cu întrebări şi îi va forţa pe toţi să îşi amintească toate lucrurile pe care le-am făcut împreună şi pe care le-au făcut înainte ca unii din noi să fie născuţi. Un om care scrie nu-şi va lăsa familia să dispară fără urme, pentru că fiecare avem poveştile noastre - şi chiar dacă nu sunt foarte palpitante - vor fi momente extraordinare în viitorul cuiva. [...]
Mâine nu o să conteze prea mult melancolia de azi - dar o să conteze enorm o poveste despre familia Lupşa."


Jurnalismul pe care îl învăţasem în America mă făcuse dependent de poveştile oamenilor. Găsisem mare doză de umanitate în modul în care erau spuse, una de care presa din România nici nu are habar. Poţi spune povestea cuiva fără a cădea în patetism, scriind articole în care o experienţă să devină o metaforă pentru o trăire la care te poţi raporta. Jurnalismul pe care continui să-mi doresc să-l fac încearcă să găsească ţesutul conector care să apropie cititorul de adevărul unei poveşti.

În toamna lui 2005, când cancerul care i-a fost descoperit mamei la sân a revenit sub forma metastazelor osoase, mi-am dat seama cât de puţin stăpânesc propria mea poveste şi că ea curge în mare parte la mii de kilometri depărtare. Până la urmă, în cea mai cinică interpretare, cancerul mamei era nu doar povestea ei, ci poate punctul culminant al poveştii tinereţii mele.

M-am întors acasă anul acesta la sfârşitul lui martie. Mi-a luat mult să mă hotărăsc şi poate am fost egoist. Dar, în momentul în care am coborât din avion, ştiam că unul din principalele motive pentru care m-am întors era nevoia de a umple golurile din istoria familiei. Nu credeam că mama nu va mai apuca să-mi spună partea ei.

A murit la o lună după ce m-am întors, iar ultimele ore şi le-a petrecut într-o serie de crize necruţătoare de lipsă de oxigen, cu plămânii ciuruiţi de boală şi cu ochii mari, aţintiţi când pe mine, când pe fratele meu. Plănuind înmormântarea, tata - de care mama divorţase acum zece ani - a repetat de zeci de ori o propoziţie: "Nu înţeleg de ce Romanţa nu a spus nimănui ce vrea."

Nu a spus unde vroia să fie îngropată, ce să facem cu lucrurile ei, cu amintirile ei, ce să facem cu noi. Unul din motive a fost că mama refuzase să accepte că avea să moară, deşi, oncolog fiind, ne păcălise că ştia ce urmează. Al doilea motiv are însă legătură cu eterna problemă a familiei noastre: ştim şi vorbim prea puţin unii despre alţii.

De aceea m-am aplecat asupra scrisorilor lui Toto cu atâta emoţie - erau o fereastră prin care speram că voi vedea ceva. Poate citind ce i s-a scris, voi înţelege ceva despre el şi visele pe care le avea la 31 de ani, pe vremea când i se năştea al doilea fiu. Înţelegând ceva despre el, poate voi înţelege ceva despre relaţia lui cu Momo, şi mai departe despre tata, despre familia pe care a întemeiat-o el, despre noi. Cred că am căutat în scrisori şi o explicaţie pentru faptul că mi-am dorit să scriu şi să fiu publicat.

Cel mai mult am sperat că acest demers mă va ajuta să înţeleg de ce în această familie avem o relaţie tensionată cu memoria, de ce fabulăm şi nu povestim concret şi de ce am ajuns eu să fiu cel care încearcă timid să schimbe ceva.

Am aflat că nu există un răspuns simplu care va deschide toate uşile. Dar cu puţină voinţă şi puţin mai multe întrebări, putem reconstitui şi reconstrui amintiri imperfecte, care, lipite stângaci, se vor aduna până la urmă ca piesele unui puzzle, formând un portret de familie.