De multe ori scrisul poate ajuta să ne lămurească. Încă de când am citit prima oară propunerile aduse de Ani pentru eseul personal m-a intrigat conflictul ei cu rozul, pe care l-a prefaţat astfel: "Mă lupt cu rozul. Încerc să mă împac cu această culoare pe care am urât-o atât de mult timp, acum mi se pare că fără motiv."
Ani nu era convinsă că vroia să atace această temă pentru că nu era sigură unde se va duce textul. Am încercat s-o conving că ăsta e un motiv îndeajuns de bun să încerce. După două drafturi, ideea a început să capete claritate. După patru a dat naştere unui text închegat, dinamic şi amuzant despre ce se ascunde uneori în spatele micilor noastre obsesii. (Cristian Lupşa)
Eu, roz
Am ajuns la serviciu uşor în întârziere. Am dat grăbită bună ziua la portar, am chemat liftul şi am urcat până la etajul 7. Nu-mi aduc aminte ce-am făcut toată ziua, semn că lucrurile au decurs normal. La plecare, am urmat ritualul: am ieşit pe uşă, am chemat liftul, am apăsat butonul de parter şi am aşteptat mica zgâlţâitură de la etajul 1.
Abia când s-au deschis uşile am dat cu ochii de el, fix pe peretele de vizavi de lift: un abţibild roz, cât palma, pe care scria Parter şi era desenată o săgeată cu vârful în sus. De unde răsărise? De ce mă trimitea înapoi la etaj, când tocmai ajunsesem acolo unde trebuia să fiu, la parter? Părea absurd. Şi tocmai roz, culoarea pe care o urăsc. Cred.
Nu m-am împăcat cu rozul de când mă ştiu, poate pentru că am crescut cu dorinţa de a fi diferită. În copilărie, eroina mea preferată nu a fost Sailor Moon, ci o karatistă dintr-un desen animat obscur, o fată care-i băga în sperieţi pe toţi băieţii din şcoală. Încă de mică mi s-a repetat că fetiţele poartă roz, iar băieţii albastru. Fetiţele roz, băieţii albastru.
Şi totuşi, mama nu m-a îmbrăcat în roz pentru că aşa i se părea că trebuie, ci pentru că astea erau hainele care se găseau pe vremuri. Roşii, albe şi roz. Nu-şi aduce aminte ca eu să fi protestat la roz sau să fi avut cochetării. Purtam ce aveam. Povesteşte că la vreo trei ani, când mi-a adus bunicul o rochiţă roz, am cercetat-o cu atenţie după care am dat verdictul: e cam male, da' e bună.
Ceva mai târziu, când mergeam deja la şcoală, m-a trimis la joacă îmbrăcată într-o costumaţie roz deschis, o fustă cu pliuri şi o bluziţă asortată, gen sacou. Ne-am strâns mai multe fete din bloc, iar la un moment dat cea mai mare dintre noi, cea care se pupase deja cu băieţi (motiv pentru care o bârfeam toate) a comentat că nu-i place rozul, că i se pare copilăros. Nu era răutăcioasă şi nu mi se adresa mie, dar m-am simţit atât de ridicolă încât de atunci am renunţat la acele haine.
Prin liceu am trecut aşa cum credeam că i se cuvine unei adevărate rockeriţe: purtând mult negru. Cu părul lung şi drept, vopsit întâi în negru, apoi în diferite nuanţe de şaten, roşu, portocaliu şi blond. Cu haine ori largi, îmbrăcată direct pentru ora de sport, ori cu blugi strâmţi peste care atârna o bluză lălâie. Într-o vreme am purtat şi acei bocanci denumiţi ironic "Bucuria piticilor" pentru că aveau talpă înaltă de vreo 10 centimetri. Negri, desigur. Ba chiar m-am certat cu mama atunci când nu a vrut să-mi cumpere unii şi mai înalţi, pe care-i văzusem în vitrina unui magazin din Braşov. Apoi, când mi-am dat seama că bocancii deveniseră o adevărată modă printre fetele din liceu, am renunţat la ei şi am ales doar adidaşi şi încălţări cu talpă joasă. În dulapul meu a existat un singur pulover roz, împletit de mama, care-mi plăcea pentru că era foarte larg şi dacă-mi ridicam genunchii la piept încăpeam cu totul în el. Pulover pe care la vremea aia probabil l-aş fi descris ca fiind mov.
Aversiunea faţă de roz a rămas cu mine şi în facultate, deşi nu i-am dat prea multă atenţie. Am purtat în mare parte aceleaşi haine din liceu, pentru că banii preferam să-i dau pe bilete la cinema. Stăteam în gazdă la o babă şi voiam să ajung în cameră cât mai târziu, aşa că mergeam şi la patru filme pe zi, unul după altul. Am uitat multe din filmele pe care le-am văzut în acea perioadă, dar ţin minte foarte bine senzaţia de greaţă cu care am ieşit din cinema după Legally Blonde. A fost mult prea roz.
Poate că atunci aş fi trecut pe lângă un abţibild roz fără să-l bag în seamă. Între timp însă am terminat facultatea, m-am mutat singură şi am început să mă joc cu haine şi culori. Mai puţin cu roz, pe care am continuat să îl evit.
Acum câteva zile, într-o dimineaţă de aprilie încă destul de răcoroasă, mi-am luat totuşi inima în dinţi. Am ieşit din casă îmbrăcată într-o rochiţă roz, cu adidaşi albi şi şosete cu inimioare roz. A trebuit să mă opresc într-o intersecţie, unde nişte muncitori schimbau şinele de tramvai. În timp ce încercam să păşesc peste ele, unul dintre ei a ridicat ochii spre mine şi a tras semnalul către ceilalţi: Ia uite!. Altul a completat cu un fluierat furat parcă din desene animate. Altul a zis-o pe şleau: Ia mâna, bă!.
Simpla traversare a unei străzi a devenit o adevărată cursă cu obstacole, din care am ieşit uşor stingherită, dar zâmbind. În curte la liceul Jean Monet, nouă fete se străduiau să ducă la bun sfârşit turele de teren impuse de un profesor masiv, cu început de chelie şi gesturi precise. Dintre toate, doar două defilau fără pic de roz. La polul opus, trei fete erau complet în roz, cu pantaloni de trening aprinşi şi tricouri roz de intensităţi diferite. Celelalte aveau câte un detaliu roz, de cele mai multe ori în desenul de pe tricou. Băieţii, mai mulţi la număr ca fetele, pluteau în jurul lor în negru, albastru închis, verde şi alb. Ceva mai târziu, în tramvai, o fată brunetă cu păr lung şi breton à la Elena Băsescu, vorbea la telefon. Ce cenţi, fă, ne dic-străm... Era supărată, cu o voce îngroşată de tutun sau de atitudinea exersată de tupeistă. Pişa-m-aş pe ochii lui! Ieşise să-şi ia balerini şi, pentru că murea de foame, a intrat la Mac. Nu-i venea să creadă ce auzea la telefon. Jură-te, mă, pe roz.
N-o să fac niciodată pace cu domnişoara care se jură pe roz. Am revăzut Legally Blonde şi, cu toată indulgenţa faţă de roz, tot nu mi-a plăcut filmul. Simt în continuare că pielea mea se revoltă uşor atunci când o acopăr cu roz. Dar cum rămâne cu momentul în care am avut rozul pe mine, lumea s-a comportat exact aşa cum mă aşteptam, doar că reacţia mea a fost diferită şi, în loc să mă întorc să le arăt un deget bărbaţilor care m-au fluierat pe stradă, am trecut mai departe flatată, ba chiar uşor încântată?
La capătul zilei în care mi-am purtat rochiţa roz prin lume mi-am dat seama că oamenii reacţionau nu la culoare, ci la faptul că eram îmbrăcată în rochie. Că unul din motivele pentru care mă lupt cu rozul este că nu reuşesc să fac pace cu acea parte din mine care tânjeşte ca ceilalţi să mă placă înainte să mă cunoască, aceea care mă face să zâmbesc necunoscuţilor pe stradă şi să plâng atunci când simt că sunt jignită pe nedrept. E adevărat, eroina mea karatistă nu ar plânge, dar ei îi e simplu: trăieşte în desene animate.
Un dialog cu Ani:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Ani Sandu: Am ales lupta cu rozul din curiozitate. Mi-am dat seama încă de acum un an că evit rozul fără să am un motiv anume, dar n-am făcut nimic în acest sens. Mint, mi-am luat un maieu roz, pe care l-am purtat de vreo 2 ori, după care l-am lăsat să zacă în dulap. Când a trebuit să vin cu idei pentru eseu, mi s-a părut un subiect bun, pentru că îmi dădea ocazia să duc lupta cu rozul mai departe. Am luat-o ca o provocare, ca experiment, şi am vrut ca textul să fie despre micile chestii pe care le evităm, dar care de fapt nu sunt chiar aşa de mici.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema - ce ţi-a reuşit şi ce nu?
A.S.: Nu îmi mai dau seama foarte bine ce a ieşit şi ce nu, pentru că textul mi-e prea familiar. Am trecut de atâtea ori prin el încât mi-e greu să îl privesc cu ochi noi, iar asta îmi place şi mă enervează în acelaşi timp. Sper ca textul să curgă, poveştile să fie interesante, iar finalul să vină natural.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
A.S.: Să mă hotărăsc cu ce încep. Aveam deja un fir pentru eseu, dar îmi lipsea o scenă simplă, care să transmită tensiunea dintre mine şi roz. Cele mai multe scene au picat pentru că introduceau personaje noi, care simţeam că îmi complică textul.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
A.S.: Au fost 4. Dintre ele, al doilea mi s-a părut cel mai greu, din cauză că mi-era greu să aleg scena de început. Cel mai mult mi-au plăcut primul şi al treilea draft, primul pentru că a venit cu multe surprize, al treilea pentru că a fost cel în care am simţit că textul merge în direcţia bună.
C.L.: Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
A.S.: Am lăsat să se vadă tot. Doar asta e ideea unui eseu personal, să te expui. Dacă nu te simţi în stare să o faci, mai bine o laşi baltă, pentru că odată ce începi să cauţi modalităţi de a nu te expune "aşa de mult", textul tău devine fals. Şi oricâte artificii vei face, oricât de meşteşugit îl vei scrie, cititorul tot o să simtă. Până la urmă e o chestiune de fair-play şi de a nu spune lucrurile doar pe jumătate.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.