Mihaela a scris un text simplu şi frumos despre cum dioptriile i-au afectat copilăria şi despre cum a căzut până la urmă la pace cu ochelarii. Când i-am rugat să-şi scrie eseul în şase cuvinte Mihaela l-a prezentat astfel: "O decizie care mi-a schimbat viaţa." (Cristian Lupşa)
Am crescut odată cu dioptriile mele
Mama a aflat că nu văd bine de la educatoarea mea de la grădiniţă, care m-a pus să număr mărgelele de pe un şirag. Învăţasem să numărăm şi eram la capitolul "mulţimile numerelor". Nu am distins mărgelele de pe şirag aşa că educatoarea i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă la un control oftalmologic. Aveam trei ani jumătate şi dioptrii în jur de -2 la ochiul stâng şi -3 la dreptul.
Prima pereche de ochelari mi-o amintesc doar din poze. Erau foarte mari, iar mama spune că aveau un fel de arcuri cu care se prindeau de lobul urechii ca să nu-mi cadă. Ştiu însă cum arătam pe la şase ani - eram o fetiţă mică, cu părul negru, cu breton şi cu o pereche de ochelari imenşi care îmi acopereau o mare parte din faţă.
Ochelarii mi-au marcat copilăria. Fie că alergam sau mă jucam cu copii, mama, tata, bunica îmi repetau la nesfârşit "ai grijă la ochelari", "vezi să nu spargi ochelarii", deşi era exact ce-mi doream. Să se spargă, să scap cumva de ei.
În fiecare an, mergeam la Bucureşti la control, la Spitalul Universitar. Aveam un oftalmolog la Galaţi, în oraşul meu natal, dar cum dioptriile mele creşteau de la un an la altul, ai mei au hotărât să ceară şi o altă opinie.
Cabinetul doctoriţei mele, Lavinia Ciurea, pentru frumuseţea şi eleganţa căreia simţeam admiraţie, era la etajul şase. Urcam cu nişte lifturi conduse mereu de nişte femei morocănoase, îmbrăcate cu halate urâte.
La una dintre vizitele noastre obişnuite eram îmbrăcată într-o pereche de colanţi mov, lucioşi. Mama spune că erau "iegării mei preferaţi". Cabinetul era în capătul holului şi ca să ajungem la el trebuia să trecem pe lângă saloanele în care erau bolnavii. Aveam 10 ani şi am aflat că dioptriile mele avansaseră la aproximativ -5 cu -3. Din această cauză doctoriţa ne-a comunicat atunci un lucru care ne-a luat prin surprindere. Nu voi avea voie să fac niciun fel de efort fizic, iar atunci când voi vrea să am un copil nu-l voi putea naşte decât prin cezariană. Când miopia este avansată dioptriile cresc şi pot culmina cu ruperea de retina din cauza efortului. Aşa spune mama că i-a explicat oftalmologul situaţia.
Atunci am înţeles doar un lucru - nu mai aveam voie sa fac patinaj; O lovitură puternică pentru fetiţa ambiţioasă care se pregătea să fie cea mai bună patinatoare de viteză. Începusem antrenamentul la Clubul Sportiv Municipal Dunărea Galaţi pe patine cu patru roţi în urmă cu jumătate de an. Am trecut mai apoi la role şi eram în momentul în care trebuia să încep pregătirea pe gheaţă. Atunci rolele nu erau la modă ca acum. Participasem deja la câteva competiţii de patinaj viteză, între copii.
De frica unor posibile accidentări trebuia să-mi scot ochelarii. Vedeam tot ce se întâmpla în jurul meu, doar că nu putem să ţin linia dreaptă. Am luat locul VI la competiţia de pe 1 iunie 1994, iar mai apoi, cu ocazia Săptămânii Olimpice am luat locul II la fete, categoria 9-10 ani. Am fost foarte mândră de rezultatele mele şi îmi doream să fiu din ce în ce mai bună. Mama păstrează încă diplomele pe care le-am obţinut atunci şi un articol din cotidianul gălăţean Viaţa liberă de miercuri 29 iunie 1994. Prima mea apariţie într-un ziar.
"Pe Faleza Dunării, inimoşii patinatori de la Dunărea au concurat pentru câştigarea diplomei de laureat al Săptămânii Olimpice. Cu acest prilej s-au remarcat Anca Lefteriu, Claudia Iorga, Stela Cârlescu, Nora Lefteriu, Mihaela Dima...", aşa scrie pe bucăţica de hârtie îngălbenită, ruptă din ziar.
La 12 ani aveam -8 la ochiul drept, cel care mi-a făcut cele mai mari probleme. Nu mai făceam patinaj şi nici educaţie fizică la şcoală. În timp ce copiii făceau exerciţii afară, eu stăteam rezemată de un gard, păzind ghiozdanele colegilor. Când făceau ora în sala de sport, care avea mereu un miros ciudat, probabil din cauza saltelelor nespălate, stăteam pe o bancă şi îmi făceam temele pentru ziua următoare. Niciodată nu aveam voie să plec acasă. Asta era regula.
Diferenţele care se făceau între mine şi ceilalţi copii m-au făcut să urăsc tot mai mult ochelarii. Atât de mult încât vroiam să fac orice să scap de ei. De multe ori m-am gândit să-i ascund, sau chiar să-i sparg. Mă răzgândeam de fiecare dată când îi scoteam de la ochi pentru că îmi dădeam seama că nu mă pot descurca fără ei.
La 14 ani aveam - 10 la ochiul drept. Doctoriţa mea oftalmolog le-a propus atunci părinţilor mei o soluţie pentru a nu mai purta ochelari. Lentilele de contact. Exact ceea ce aşteptam. Să scap de ei. Şi alor mei le-a plăcut ideea, chiar dacă nici unul dintre ei nu ştia prea bine despre ce era vorba. Am purtat lentilele acelea de contact destul de puţin. Ochii mei nu le-au suportat pentru că, fiind vorba de dioptrii foarte mari, lentilele erau dintr-un material tare.
Într-o seară mă dureau foarte tare ochii şi nu mai vedeam bine. Am încercat şi eu şi ai mei să scoatem lentilele. Nu am reuşit. Am crezut că se infectase. Era duminică şi nu am găsit niciun doctor oftalmolog. Ai mei au sunat la Spital, la urgenţe, dar nu aveau medic de gardă pentru aşa ceva. Am mers apoi la un cabinet particular în speranţa că vom găsi pe cineva. Era închis.
Ne-am întors acasă şi până am adormit m-am frecat la ochi. Am încercat să nu plâng. A doua zi dimineaţă, la prima oră, ai mei m-au dus la Spitalul CFR. Acolo era singura doctoriţă din Galaţi care ştia pe vremea aia care e treaba cu lentilele de contact. Mi-a scos-o foarte uşor. Era găurită. Nu a ştiut să-mi spună de ce.
M-am speriat destul de tare şi printre lacrimi am spus că nu mai vroiam să port lentilele. Tot ce ştiam atunci se rezuma la "vreau să port ochelari". Şi m-am întors la ei.
Pe la 17 ani ajunsesem la -12 la ochiul drept şi -3 la cel stâng. Diferenţa era foarte mare şi nu îmi mai puteau face ochelari. Aveam o singură soluţie. La ochiul drept trebuia să port, pe sub ochelari, o lentilă de contact. Mi-a fost frică să-mi bag din nou micuţa particulă în ochi. Dar am trecut peste această frică, obligată de situaţie. De data asta însă lentila nu mai era tare, ci gelatinoasă, pentru că dioptria ei era mai mică.
Îmi amintesc perfect vârsta pentru că atunci mi-am făcut şi prima pereche de ochelari care mi-a plăcut. Aveam nişte rame subţiri, aurii, iar lentilele erau mai finuţe.
Încet-încet m-am obişnuit şi cu lentila şi cu ochelarii. De-atunci şi dioptriile s-au oprit din creştere.
Un dialog cu Mihaela:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Mihaela Dima: Am vrut să povestesc relaţia mea cu ochelarii, cum a început şi cum a evoluat ea în timp ce eu creşteam, pentru că experienţa asta m-a maturizat. Am vrut să arăt trăirile unui copil care se simţea diferit, dar care a învăţat să se accepte aşa cum e.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema - ce ţi-a reuşit şi ce nu?
M.D.: Îmi place cum a ieşit. Într-adevăr, pe ici pe colo, mai sunt unele locuri în care aş mai schimba câte ceva, dar cred că textul se duce acolo unde am vrut. Mi se pare uneori că sunt prea multe propoziţii scurte una după alta.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
M.D.: Perioada de timp în care se desfăşura povestea era foarte mare şi adunasem prea multe informaţii. Mi-am dat seama că textul devenea prea greu şi se ducea în mai multe direcţii, aşa că a trebuit să selectez doar ceea ce avea strict legătură cu ideea pe care vroiam să o transmit.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
M.D.: Au fost patru drafturi. Cel mai greu mi s-a părut al treilea. La primul draft am scris ce îmi aminteam, ce credeam atunci că trebuie neapărat să spun. La draftul doi am găsit începutul, am răspuns la câteva întrebări peste care trecusem cu vederea şi am tăiat câteva fragmente care nu spuneau foarte mult. Draftul trei a fost cel mai greu pentru că a trebuit să găsesc finalul şi să revin cu o perspectivă critică asupra textului.
C.L.: Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
M.D.: Tot ce am povestit aici este o parte din copilăria mea, pe care nici prietenii apropiaţi nu o ştiau foarte bine. Am lăsat să se vadă sentimente - de frustrare, de frică. Dar dacă scrii cu sinceritate cred că îţi asumi şi faptul că, prin text, vei expune o parte din tine.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.