Vara mea cu Bobi

În mod ideal, scriu cu o cană de cafea alături. Cafea caldă. Şi singură, pentru că micul meu viciu nu e simpatic nimănui. Pentru mine, însă, e un truc care funcţionează întotdeauna. Sau aproape întotdeauna.

Azi, însă, m-am dus, în miezul zilei, şi mi-am cumpărat cireşe. Din astea, "cu hormoni"... Supradimensionate. Ireal de lucioase. Bune. Şi m-am aşezat, cu bolul de cireşe pe post de madlenă proustiană, la calculator, să scotocesc după o imagine, un autor, ceva, o carte... pentru că eu scriu despre cărţi. Ăsta, în sine, e un lucru bun de pus pe listă. Care listă, în sine, nu există decât în capul meu.

Iunie e ultima lună în care prefixul vârstei mele începe cu 2. De luna viitoare, vreau nu vreau, m-am făcut mare. Foarte mare.

Mai iau o cireaşă, în ideea că era totuşi, cafeaua. Ea aducea imaginile, autorii, cărţile... Cireşele îmi aduc dureros de real înapoi vara aceea

Tot iunie era. Vacanţă. Apatie la soare şi colecţie de zile bosumflate. Vara la ţară, la bunici. Trecuseră deja vreo patru zile de agonie lentă. Fără televizor, fără telefon... Cărţi aveam, dar le rezistam eroic. Nu beam cafea pe-atunci. Cacao cu lapte.

Până în ziua în care a venit. Avea cărare într-o parte, blugi scurţi, tăiaţi (cu o vară în urmă fuseseră drepţi şi de o culoare mai intensă). Un tricou oliv, un sac plin de casete (nu, n-aveam CD-uri atunci) şi o colecţie de poveşti care m-au ameţit total în primele două zile. Mi-a povestit despre Nico şi Velvet Underground, am ascultat împreună Johnny Cash, mi-a arătat albumele ei cu Chagall. Am zăcut la soare, pe dealuri care mi se păruseră ani de zile absolut banale. În anul acela au fost altfel, pentru că, pentru Bobi, cea mai banală adunătură de pomi betegi era obligatoriu decupată dintr-un tablou de Shishkin. Pe Bobi nu o cheamă Bobi. Aşa-i spun eu. A fost Bobiţă, iniţial, dar a evoluat, tot atunci, cred, în iunie, de la trei silabe, la două. Şi e doar cu un an mai mare ca mine. Iar vara aceea a fost vara noastră, în care am făcut planuri, am mâncat compulsiv caramele, ca-n copilărie, ne-am cărat casetofonul în grădină, am jucat badminton până la epuizare şi am descoperit tentaţia cerceilor lungi.

De câte ori citesc despre verile de la marginea copilăriei, niciuna nu mi se pare la fel de... miraculoasă ca vara mea cu Bobi. La fel de spectaculoasă. De utopică, într-un fel. Îmi aduc aminte, câteodată, de Judith Sutpen, din Absalom, Absalom, de Faulkner. Judith şi coconul ei de vise, care o decupează de realitate şi o fac să redescopere lumea ca trezită din somn. Ca şi cum o vede prima oară şi totuşi o ştie.

În anul următor viaţa a început să se creioneze din examene, decizii şi discuţii serioase, caiete de meditaţii, întâlniri noi şi pantaloni decupaţi prost, desupra genunchilor, cu o foarfecă de grădinărit. Am citit mult în anul acela.

Nu s-a întâmplat nimic special în vara mea cu Bobi. Ultima vară în care am pierdut nopţi întregi cu poveşti cărora nu le ajungea o zi întreagă să se termine. Cred că unele din cele mai importante rezoluţii ale mele datează, însă, de-atunci. Liste de cărţi care erau "foarte tari", liste cu locurile unde vom merge "în vreo zece ani", fişa exactă a cum o să arătăm, cum o să ne îmbrăcăm şi ce n-o să facem niciodată. O foaie dictando cu nume de trupe pe care le-am căutat în disperare, să-mi desăvârşesc educaţia rock. Înţelegerea comună şi tacită că n-o să ne dăm niciodată cu rimel colorat. Oroarea declarată de banal. Abilitatea, de-atunci pierdută pe vecie, de a merge pe o balustradă, cu privirea înainte, fără să facem cunoştinţă cu asfaltul. Cireşe mâncate pe o pătură, lângă fântână, din nefericire prea aproape de un muşuroi de furnici roşii.

Faptul că lucrurile cu adevărat importante nu sunt scrise în nicio carte e un clişeu de nerepetat. Unde mai pui că unele din ele chiar sunt scrise, în feluri mult mai frumoase, mai adânci, mai autentice decât cele în care se pot întâmpla în viaţa reală. Viaţa convenţionalizată şi fără cireşe. Viaţa adultă, sau adolescentină, sau foarte tânără. Viaţa de după luna iunie.

Vorbesc rar cu Bobi despre vara aceea. Vara în care ne-am imaginat cum o să fim când vom fi mari. Şi chiar nu ştiu dacă mai semănăm vreun pic cu "listele". Sunt amintiri pe care ar trebui să ni le confruntăm ca să le recompunem exact cum au fost. Sunt aproape sigură, însă, că în acel iunie, în care am fost fascinate aproape exclusiv de propriile noastre ficţiuni nescrise, n-am citit, niciuna dintre noi, nicio carte.