Non, merci!

Întâi a fost filmul din '90. Cu Gérard Depardieu şi nasul lui pus. Şi cu secvenţe date la ştiri, înainte, că luase Oscar. Mi-o amintesc pe Anne Brochet, pe post de Roxane, cu jupoanele înfoiate în ariergarda unei fuste galbene şi superbii ei cercei cu perle prelungi, ca două lacrimi, alergând să deschidă mai repede o scrisoare de la el. El, Cyrano. Despre care ea nu ştie că e Cyrano, ştie că e Christian. Moment de confuzie în lectură.

Reiau. Cu tot cu schiţa de rezumat. Cyrano (care a existat în realitate, şi nu doar în versurile lui Rostand) era poet şi avea cea mai ascuţită şi mai cuceritor de veninoasă limbă dintre toţi cadeţii gasconi în Parisul veacului al XVII-lea. Spadasin, erudit, balerin în arta nu arareori derapantă a conversaţiei de salon, cârciumă sau piaţă publică, erou în devenire, adulat şi de vulg, şi de nobilimea care scrâşneşte din dinţi că, asta e, muşchetarul nu-şi pune nici pana, nici sabia chezăşie pentru nimeni, Cyrano e poate cel mai liber şi mai romantic spirit din câte au scris şi s-au scris vreodată. O combinaţie de violenţă şi delicateţe aproape de neînchipuit, de vervă spumoasă ca şampania şi simplităţi de soldat neînvăţat cu batistele brodate. Toate acestea cuplate cu un mic neajuns - un nas enorm. Mare. Impozant. Dezgustător. Mutilant. Cu personalitate. Aşa îl recomandă eroul, care, de altfel, îşi poartă accesoriul cu mândria celui care nu are nicio şansă reală să rămână în turmă. În urmă. În eşalonul doi. Până apare Roxane. Care e frumoasă. Care e răsfăţată. Care e superficială. Şi care l-ar iubi pe Christian, cel fără niciun cusur estetic (în filmul lui Rappeneau, era Vincent Pérez), dacă ar avea şi un spirit pe măsură. Christian are chipul, dar nu şi vorbele. Cyrano are fraze unduioase, mrejele unei voci dedate cu idei mai iuţi ca un mânz într-o zi de primăvara, dar... e urât. Împreună alcătuiesc bărbatul perfect. Cu un chip desăvârşit şi o minte strălucitoare. Şi mai departe... vă imaginaţi. Sau vă amintiţi.

Primul meu volum din Cyrano a fost unul de anticariat. Avea coperţi albastre şi nu, nu l-am devorat. Ne-am iubit reciproc. Mama mi l-a ascuns, la un moment dat, când a aflat că hotărâsem să-l învăţ pe dinafară (nu e greu, cu o carte în versuri şi, în plus, cam 60% acoperisem deja). Mi se părea... un alt fel de Romeo şi Julieta. Şi aici e o scenă a balconului, de la care Roxane vede zâmbetul lui Christian şi aude vocea lui Cyrano. La final, victoria nu e a nici unuia. Christian moare cu teama că, prin puterile proprii, nu ar fi cucerit-o niciodată. Cyrano îmbătrâneşte mândru, fără să-şi dezvăluie secretul decât în ceasul morţii. Iar Roxane află, prea târziu, că a iubit doi bărbaţi diferiţi, care au format hibridul absolut.

Cyrano, care nu vroia să aibă un patron, care nu se vedea în serviciul nimănui, nici dacă acel cineva ar fi plătit pentru publicarea poemelor sale, care adora să-şi umilească rivalii şi să-i reducă la statutul de săbii neputincioase şi minţi plate, cu o imaginaţie plebee, îşi împrumută... metafora. Imaginaţia. Versatilitatea verbală. Agilitatea lui de duelgiu al vocabulei. Uşurinţa de a vrăji, din cuvinte, o ureche năzuroasă. Şi o face fără lauri, în folosul rivalului său şi în detrimentul propriu. De ce nu se duce Cyrano mai devreme la Roxane? De ce nu-şi asumă paternitatea scrisorilor, a micilor lor jocuri făcute din replici şi jumătăţi de râs, a cuvintelor care sunt numai ale lor?

Eu nu ştiu. N-am crezut niciodată, însă, că are vreo legătură cu estetica. Sau cu orgoliul. Sau cu imposibilitatea de a găsi momentul potrivit. Sau cu libertatea care îl face să spună, în acea manieră unică, "Non, merci!", oricărei variante de compromis.

Cred că Cyrano, care spune că tot ce are mai de preţ în viaţă e... panaşul, a iubit şi el, o vreme, chipul frumos pe care i l-a dat stratagema. L-a iubit prea mult ca să-i mai poată da drumul.