Micile împliniri

Prima oară mi s-a întâmplat cam acum un an. După jumătate de zi de plimbat fără ţintă printr-un Bucureşti mai încins ca o turbină, am aterizat acasă stacojie ca litera lui Hawthorne şi edificată asupra a ceea ce urma să devină un loc comun al existenţei mele văratece: nu trebuie neapărat să fii la mare ca să faci insolaţie.

Acasă, în faţa frigiderului, m-am oprit exact înainte să întind mâna după sticla cu apă rece, un pic aburită, probabil - remediul ideal pentru o frunte care pulsează de soare. M-am trezit gândindu-mă, cu degetele aburind singure în aer, în dreptul congelatorului unde ştiam că există chiar şi gheaţă!, cât de greu recuperăm anumite lucruri din rutina pe care ne-am obişnuit să le-o aplicăm. Când se întâmplă, e ca o mică victorie împotriva unui fel de a fi. E ca şi cum ne-am scutura, puţin, de povara lui "trebuie". A vieţii trăite după reguli. A regulilor care fac un proiect existenţial.

Înainte să-l avem pe Karim Rashid, Dickens ni l-a dat pe Pip. Băieţelul care devine designer-ul propriei vieţi. Şi care, ferice de cei... puţini!, are norocul unui ajutor venit ca din ceruri, care-i transformă visele în realitate. Pip trăieşte viaţa pe care şi-a dorit-o. Cu excepţia unui mic detaliu.

Estella, care este, la rândul ei, marea speranţă a lui Miss Havisham, un succes la capitolul cinism, îşi trăieşte şi ea destinul proiectat de un designer ambiţios, fără să abdice în vreun fel de la principiile care i-au fost insuflate. Altfel spus, toată lumea trăieşte după cum e prevăzut şi nimeni nu e fericit.

Am citit de curând că romanul lui Dickens a fost ecranizat de 250 de ori. Da, am scris bine. De 250 de ori! Stau şi mă întreb ce anume face povestea asta atât de... apetisantă, până la urmă. De ce prinde atât de bine? De ce se vinde? De ce reacţionăm ca muştele în preajma unei surse de lumină la mitul băieţelului care a bifat tot ce şi-a dorit numai ca să constate că nu era, nici pe departe, suficient? Poate pentru că este, pur şi simplu, foarte comună. Sau poate pentru că ne place să credem că fericirea e eterna variabilă. Acel ceva pe care, oricum ai da-o, dacă ai noroc îl prinzi de picior, dacă nu, te va evita constant, indiferent cât de "corect" trăieşti.

Marile speranţe se termină în coadă de peşte. La finalul unui prime etape de tinereţe impetuoasă risipită în principii a căror împlinire nu duce nicăieri, Pip şi Estella descoperă că mai au o şansă de a trăi altfel, că încă se mai poate, că nu e mult prea târziu să respire şi altfel decât la comandă sau autoimpus. Iar finalul acesta, în care cititorul optimist vede apropiata împlinire a unei iubiri căreia prea i s-au pus beţe în roate, i-l datorăm lui Edward Bulwer-Lytton, un scriitor, de altfel, destul de în vogă la jumătatea veacului al XIX-lea. El este cel care a insistat pe lângă Dickens să lase măcar o umbră de potenţială fericire în finalul cărţii. Fiul unei văduve extrem de bogate şi de bine văzute în crema societăţii londoneze a timpului, Lytton îşi experimentase propriul dezastru sentimental în 1827, când, în ciuda protestelor unei mame autoritare, se căsătorise din dragoste cu Rosina Doyle Wheeler. Frumoasă, cu un talent literar destul de apreciat în epocă şi, evident, fără un sfanţ. O Miss Havisham maternă, vexată de atitudinea lui Lytton, suspendase orice sprijin financiar al acestuia, ca urmare a căsătoriei, lăsându-l, practic fără venit.

Recunosc că eu, cititoarea, care stau acum pe un scaun din bucătărie, cu finalul cărţii lui Dickens pe post de craniu al lui Yorrick, aşa, ca-n tablourile romantice (nu, nu citesc la lumina lumânării, e ziua-n amiaza mare şi sunt 37 de grade afară!), mă las cu plăcere sedusă de un Pip şi de o Estellă care se regăsesc dincolo de reguli şi politici emoţionale, aşa cum sunt ei. Doi oameni încă tineri, care încă mai pot să încerce să trăiască după un design propriu. Să ancoreze variabila într-o... constantă.

Lytton, care-şi luase, romantic, frâiele propriei vieţi în mâini, ignorând degetul întins al societăţii victoriene, a renunţat la Rosina după trei ani de frustrări financiare. Nu s-a recăsătorit. Familia i-a reînnoit subvenţia lunară, la adăpostul căreia a făcut o carieră politică şi literară în marjele decenţei. Viaţa lui a reintrat pe făgaşul prestabilit, cu variabila rămasă în aer, aşa cum era de aşteptat.

Scot sticla de apă din frigider. Da, e aburită şi încântător de rece. Dacă ţi-o lipeşti de frunte, uiţi complet că pe lume există aspirină.

Am căutat pe net varianta iniţială de final, cea scrisă de Dickens. Când Pip şi Estella se revedeau, ea era căsătorită cu un doctor. Renunţase la transplantul de inimă îngheţată, orchestrat de Miss Havisham şi se bucura de micile împliniri ale unei vieţi lipsite de furtunile şi intensităţile solare ale unei mari iubiri. Redevin prieteni, cu regretul lucrurilor care s-au năruit înainte să fi existat cu adevărat. Şi îşi reiau, într-un fel subtil, renta lunară, care-i ţine captivi într-o autosuficienţă călâie. Cam aşa arată finalul pe care Lytton s-a străduit din răsputeri să nu-l avem.

Închid cartea şi adaug, cu greutate (pentru că e bocnă!), un cub de gheaţă în paharul meu plin. Şi o felie de lămâie. Mâine o să mă doară gâtul îngrozitor, dar azi face toţi banii.