| "Madame Bovary, c'est moi!" (Gustave Flaubert) |
Iniţial, toate cărţile stăteau pe un rând. Acum Webster's Complete Unabridged Dictionary, pe verticală, se învecinează cu Thèbes des Pharaons, pe orizontală, William Blake stă peste poezille lui Matthew Arnold, DK-ul cu Veneţia e tolănit pe trei volume de Simbolism european, Beigbeder şi Norman Mailer împart acelaşi raft iar nou-venitele albume de artă mă privesc, pur şi simplu, de pe podea, aşteptând un loc al lor, departe de Arriaga, de oiţa miţoasă, din pluş, de la Edinburgh, sau de colecţia de elefanţi.
Rearanjarea bibliotecii, a peretelui care îmi fură şi centrul şi colţul ochiului când intru în sufragerie, e cea mai mare provocare a acestei veri. 56 de spaţii stau să înghită şi să reînghită ficţiuni şi fantezii, muzee şi descoperiri ştiinţifice, beletristică şi istorie, călătorie şi cataloage de expoziţii. Un pogon de sfere, clopoţei, cutiuţe îşi aşteaptă, şi ele, un loc al lor, într-o ordine nouă, cumva simbolică, într-o lume preponderent tipărită.
Şi eu aştept. Am hotărât că noul aranjament cere sacrificii. Toate cărţile în mijlocul camerei şi mai multe mâini dibace, care să recreeze un ceva nou, un pic excentric şi irezistibil de divers. O altă bibliotecă. Mai concret, un alt perete. Estimările cu privire la durata operaţiunii variază în funcţie de dispoziţia participanţilor. Întâi am decis că va fi un weekend. Recent, ne-am extins la o săptămână. Acum spunem "vara asta".
Pe cât mă sperie viziunea cutiilor şi a muntelui de autori semeţit până în tavan, pe atât mă cheamă peretele cel nou. Un perete de cărţi cu titluri mai multe, cu surprize pe care să le descopăr cu încântare, cu poveştile care încep cu "Asta am luat-o de la..." - o schimbare în însăşi fiinţa vieţii mele imaginative.
M-am obişnuit cu peretele meu. Chiar şi cu neorînduiala în care am ajuns să desluşesc duioşii sau dueluri a căror autoare sunt, între cărţi care doar în aparenţă nu au ce-şi spune. Aceeaşi neorînduială care mă scoate din minţi când nu găsesc ce-mi trebuie şi mă îmbunează când dau, din întâmplare, peste o carte de care uitasem şi care mă fură, mă intrigă, mă convinge să-i ţin minte locul. Suntem prieteni. Într-un fel care ne defineşte, şi pe unul, şi pe celălalt.
Peretele cel nou, însă, în actuala lui... nefiinţă, îmi e foarte drag tocmai pentru că nu-l anihilează pe cel vechi, ci îl transformă, îl ajută să crească, să semene mai mult cu cine sunt eu acum. Pentru că acesta e un lucru la care m-am trezit gândindu-mă cu zâmbet zilele trecute: nimic din lucrurile care mă înconjoară nu a crescut cu mine aşa cum a făcut-o biblioteca. În ea, în variaţiile ei de gen, de la The Cambridge Companion to F. Scott Fitzgerald, la proza lui Elfriede Jelinek, la albumul cu Prado sau la The Literary Pocket Companion, mă regăsesc cel mai bine, se văd transformările, dilemele şi angoasele mele, se vede canonul care, în interiorul minţii mele, se ţese şi se desţese într-un ritm mereu variabil, câteodată hotărât, alteori ezitant, schimbător, dar niciodată... static.
Când eram mică, mama a hotărât, tot într-o vară, că se cere puţină organizare în felul în care erau puse cărţile, la noi acasă. Aşa că le-am dat pe toate jos şi ne-am apucat să facem un catalog, găzduit într-un caiet cu pătrăţele, de matematică. Urma să aşezăm cărţile după autori, autorii alfabetic, pe literaturi, în funcţie de corpurile care urmau să-i înghită. Câte cărţi despre care nu ştiam au ieşit de pe raftul al doilea!
"Ordinea" a durat aproape două săptămâni. Undeva, prin a patra zi, am citit, pe jos, între două mormane de volume (treaba mea era să le şterg bine de praf), prima piesă de Shakespeare. Cap coadă. La final plângeam zgomotos şi ceream o cârpă nouă, "că asta s-a murdărit", deşi de-abia dacă o folosisem. Am simţit cum cresc, în ziua aceea, şi probabil că aşa a şi fost.
Îmi aduc aminte că, aproape de final, cineva a aruncat, din neatenţie, fabulosul nostru catalog în pătrăţele. Povestea a ajuns un fel de anecdotă a familiei, relatată suculent la toate reuniunile unde mamei i se plângea de milă pentru cele paisprezece zile de efort zadarnic. Îmi aduc aminte că ea zâmbea, că-mi făcea discret cu ochiul şi că nu i-a părut rău niciodată.