Cu şi fără profiterol

"Scrie despre ceva din experienţele recente. Despre profiterol!"
Am monopolizat un fotoliu în care mă simt ca într-o goeletă. Sunt la pescuit de idei. Ale mele par să fi luat vacanţă, aşa că mă hrănesc din ale altora. Era bun profiterolul... Numai că eu scriu despre cărţi. Trebuie să fie ceva cu autori... Dulciuri în literatură, ceva de genul ăsta.

"Cam însăilat!"
Cam. Fără dulciuri în literatură.
"Scrie ceva despre tine!"
Nu asta fac tot timpul?
"Ceva din ultimele zile."
Ne întoarcem la profiterol.

După vreo patruzeci de minute, sunt singură (pescuitul s-a terminat abrupt; n-a muşcat nicio poveste), ascult Proclaimers pe Youtube şi îmi doresc un dram de coerenţă. Aş vrea să pot să mă decupez de lume şi să scriu ceva... fără zahăr.

Despre Swift am mai scris, despre Foer nu pot, c-am zis că-l las pe mai târziu, despre cum se găteşte în cărţi tocmai mi-am amintit că am avut, anul trecut, un articol undeva, despre paradoxuri morbide în literatură trebuie să mă mai documentez un pic (ştiu, cam sinistru, dar e fascinant - Tennessee Williams a murit pentru că înghiţise, accidental, un dop de sticlă, de exemplu! - aviz celor care le desfac cu dinţii), despre Generaţia Pierdută ar ieşi prea lung, despre cum l-a împuşcat Verlaine pe Rimbaud într-un scandal domestic, prea scurt... (Profiterolul era perfect!...)

Am trecut la Hugh Jackman şi Beyonce cântând la Oscaruri. Asta la capitolul soundtrack. La capitolul scris, efectiv, mai am puţin şi am să regret profund faptul că Michael nu a scris o carte. Da, scriu cu muzică. Foarte des. Se zice că e rău. Teoretic, eventualul cititor trebuie să poată să experimenteze acelaşi ritm şi dacă îţi parcurge textul "pe mute". După logica asta, oricum, dacă aş asculta Michael, de exemplu (nu, nu intră în calcul), ar trebui să pot să produc o poveste care să inspire Moonwalk. (Da, asta a fost o paranteză, să mai tragem puţin de timp).

Sunt înapoi în fotoliul-goeletă, naufragiată în acelaşi deşert de idei. Nu pot să înţeleg de la ce mi se trage! Sunt tot eu, în fond. Am tot o carte de 600 de pagini lângă o revistă glossy pe braţul fotoliului; în geanta mea, la capitolul noutăţi, găseşti CD-uri şi un Moleskine. Ambele sunt cadouri şi ambele mă reprezintă. Aştept o săptămână momentul în care să mă închid în locşorul meu de citit şi tot o săptămână am aşteptat un desert care s-a dovedit a fi divin. Şi acum ce fac cu ele? De ce nu se leagă nimic?

Am trecut la Baz Luhrmann - Wear Sunscreen, iar inspiraţia a început să mi se pară ceva comparabil cu nivelul glicemiei. Am zile cu poveşti şi zile cu profiterol. Zile cu poveşti şi profiterol. Zile cu poveşti despre profiterol. Zile fără niciuna. Şi poate că asta e o zi în care nu le gust pe niciuna, ci savurez amintirea, noua expectativă, staza, punctul zero. Conform lui Baz, ar trebui să trăim mai caloric şi să visăm mai dietetic. Din când în când, măcar. Şi să facem, în fiecare zi, un lucru care ne sperie. Lipsa poveştii mă sperie mult mai tare decât existenţa fără zahăr, decât pericolele unui dop de sticlă, decât cărţile care înfloresc pe sistemul pălărie-ntr-un picior după o tragedie, decât timpul care trece, decât creşterea, uneori incontrolabilă, a indicelui de superficialitate când înşeli, în dinamica aceea inexplicabilă care te împinge să-ţi sabotezi singur marile iubiri, o carte superbă cu o poză colorată, pe hârtie lucioasă.

Cam asta ar fi. Cred că iar am scris despre mine...