Carte de identitate

Săptămîna aceasta n-am avut timp să scriu un rînd la jurnal. Peste un sfert de oră trebuie să plec la o lansare de carte. Şi atunci, în ideea fericită că există măcar un om care s-a obişnuit să mă găsească aici, la LiterNet, în fiecare sîmbătă, am găsit o situaţie de compromis - copy-paste la prima povestire pe care am scris-o vreodată, o povestire inedită, intimă deci, pe care n-am mai publicat-o şi nici n-am de gînd s-o public altundeva:


Ca să ajung în oraş, pînă la tren, trec printr-o mlaştină, străbat nişte dealuri pîntecoase din apropierea unui lac, apoi urmez linia şoselei care se scurge pe sub plopi. Ştiu drumul aproape cu ochii închişi. Din copilărie şi pînă acum l-am parcurs de nenumărate ori. Cu mlaştina, am un coşmar care-mi revine periodic, mereu acelaşi. Punţile, nişte simple scînduri sau stîlpi de piatră aruncaţi peste şanţuri, se frîng sub greutatea mea, iar eu mă scufund încet-încet, fără să mă zbat, în mîlul verzui, amestecat cu mătasea broaştei. De pe dealurile pîntecoase, pîndesc peştii gata să sară din adîncul lacului. Plopii de pe marginea şoselei mă duc cu gîndul la Aristotel care - se zice că - îşi instruia elevii în timp ce îi scotea la o plimbare pe o alee cu plopi. Dar eu nu filosofez, fluier din plăcerea de a-mi asculta ecoul.

Uneori am şi cîte un însoţitor.

Aflase de drumul pe care urma să-l fac şi m-a anunţat, chiar cu o zi înainte, că vine şi el cu mine, "'tui arbiru mă-sii, că trebuie să-mi scot o carte de identitate". Amici de fotbal cu vreme în urmă, acum abia dacă ne salutam din cînd în cînd. A fost plecat la nu ştiu ce şcoală profesională. A terminat şi armata. Ne-am întîlnit la ieşirea din sat şi-am pornit voiniceşte - plouase recent - către mlaştină.
- Ei, şi ce mai spui tu?
- Am încheiat-o cu armata, de-acuma îmi caut ceva de lucru. Poate mă însor.
- Ţi-ai găsit vreo mîndră pe-aici? îl întreb cu subînţeles.
- Nimic, 'tui arbiru mă-sii, nu-s fete-n sat nici să dai cu puşca. Numai nişte puştoaice mucoase...
- Mai aşteaptă-le şi tu să crească...

Banalităţi. Discuţii ca să pară drumul mai scurt.
- Dar ce-nseamnă "arbiru"?
- Un cuvînt aşa, ca să nu-njur de lucruri sfinte. M-a învăţat bunicu'.
-Te-am întrebat din curiozitate. Te-am auzit şi ieri cînd pomeneai de cartea de identitate...
- Da, m-au trimis de la poliţie. E a doua oară cînd rămîn fără. Numai ghinion am avut cu buletinu' ăsta. Să vezi ce-am păţit cu el... Mă duc cu văr' miu la Bucureşti, la un concurs de Karate, c-am făcut Karate amîndoi cînd eram la şcoală, şi-am păstrat legătura cu clubul. Antrenorul s-a bucurat că ne-am întors, ne-a luat cu el...
- Peşti, peşti! îl întrerup eu, arătîndu-i uimit cu degetul către unul din şanţurile mlaştinii.

Privi o clipă, apoi îmi răspunse cu calm:
- Îs mormoloci.
- Nu, domnule, nu-s mormoloci! mă enervez eu.

În dîra de apă ce mustea limpede deasupra mîlului foiau peşti abia ieşiţi din icre. M-am aplecat şi-am prins unul în căuşul palmei.
- Vezi?
- Cum naiba? Cred că au venit pe canal la apă dulce, caldă.

Am aruncat peştele înapoi, dar a căzut alături, în mîl. Ne-am uitat tăcuţi cum, în zvîrcolirea lui, se scufundă.
- Mă, ce-mi plac mie peştii! Nu să-i mănînc, ci aşa cum arată... Niciodată n-au venit pînă în mlaştină. Mi se pare un soi de minune.
- O fi vreun semn, zise el
- Semn de ce?
- Habar n-am. Eclipsa. Ştii, nu?
- Eclipsa nu-i o minune, dar pare, cum ţi se pare şi ţie cu peştii.
- Poate.
- Să vezi ce-am păţit eu cînd eram mic, începu el să povestească... Era cald, cald. Vară, mureai de cald. Mă jucam cu unu' în drum. Trăgeam o creangă după noi şi ne bucuram de norii de colb care se ridicau în urma noastră. La un moment dat, am zărit o chestie ciudată pe cer. Un planor. L-am urmărit, pînă am ieşit din sat, prin Corobana. Părea mic planorul. Dac-aterizează pe-aproape, ne-am zis că-l luăm acasă. Ei, pe naiba, că era mare! A venit un avion şi l-a cules de pe cîmp... Ne-am întors necăjiţi, tîrîndu-ne fără chef crengile. Cînd colo, chiar în colbul drumului, ce crezi că era?
- Ce era?
- Un peşte.
- Cum un peşte?
- Peşte-peşte. Dacă-ţi spun! Dădea din coadă ca şi cum l-ai fi pus în ulei încins. Mai încolo, altul. Simţeam că-i o minune. Am găsit eu trei şi prietenul meu doi. Ţineam peştii de coadă şi alergam cît ce puteam de repede ca să-i vadă mama.
- Şi?
- Mama a rîs. Mi-a spus că se trăsese peştele dintr-un iaz care aproape secase, din satul vecin, şi c-au trecut pe aici cu butoaiele în căruţă. Au sărit probabil din butoaie.
- Şi?
- Şi, nimic. Asta e chestia cu minunile. Ţi se par.
N-aveam chef să-l contrazic.

Ne apropiam de şosea. Am vrut să schimb subiectul.
- Şi ce-ai făcut la Bucureşti?
- Aa, la Bucureşti... Am cîştigat o medalie pe echipe. Am lăsat o bună impresie. M-am lipit şi de-o tipă. În ultima zi - seara aveam tren pe casă - mi-am lăsat bagajul să-l aducă văr' miu, biletu' la fel, şi eu am plecat la întîlnire cu tipa... "Vezi, karatistule, poate te bat magrauanii din Bucureşti şi-ţi saltă şi tipa, şi tot ce ai!" a glumit văr'miu.
- Şi?
- Ei, cine să mă bată? Am umblat toată ziua. Film. Cofetărie. Bar. Pupături. Am cheltuit toţi banii, mi-am oprit doar opt sute de lei, cît costă personalul ca să vin de la Iaşi spre casă. Seara, am luat adresa tipei, i-am jurat că o să ne revedem, şi-am alergat la tren, că numai era mult pînă să plece. Acolo, văr'miu nu-i... Dăi căutătură. Lume peste lume, viermuială. Văr'miu nicăieri... Fluieră trenul şi pleacă... Am rămas în Bucureşti cu opt sute de lei în buzunar... 'Tui arbiru mă-sii, zic... Închipuie-ţi şi tu! Eram o grămadă de nervi... Hai să mă calmez, că văd eu. Nici măcar ţigări n-aveam şi eram şi leşinat de foame. Alt tren, peste două ore... Mă aşez pe-o bancă-n gară şi stau pînă vine un poliţai... "Să trăiţi! Am o rugăminte la d-v"... îi torn povestea cu văr'miu şi-l rog să-mi împrumute bani de tren, în schimbul buletinului... "Chiar cînd ajung acasă, să trăiţi, vă trimit banii prin poştă. Pe cuvînt! Apoi d-v mă puteţi prinde foarte uşor, dacă aveţi buletinu'... Credeţi c-aş îndrăzni să înşel Poliţia Română?"... "Bă, tu umbli cu căcaturi! îmi zise el" şi-mi smulse buletinu' din mînă. Scoase un carneţel, şi-şi notă datele... "Ia-ţi buletinul şi cară-te, că te-arestez, dacă te mai prind pe-aici, fire-ai a dracu'!"... Să-nnebuneşti, nu alta. Nu mă dau, însă, bătut. Caut sediul T.F-ului, prind un om bun, îi explic situaţia şi-îi cer acelaşi lucru ca şi poliţaiului. Mi-a zis că el n-are bani, dar că poa' să m-ajute... "Du-te la şeful de tren şi spune că te-am trimis eu. Mă ştie. Aranjează el..."

Însoţitorul meu îşi trînti zgomotos bocancii de şosea, ca să sară noroiul. Îşi scoase o ţigară, o aprinse, trase cu poftă un fum, şi continuă:
- ...de-acuma, caută-l pe şeful de tren. După ce-am vorbit cu mecanicul de locomotivă, am reuşit să-l găsesc... "Mi se rupe mie de buletinul tău! Fugi, bă, de-aici!"... Priveam cu ciudă buletinul. Cred că-l uram. Îmi venea să-l fac mii şi mii de bucăţele... Mă-ntorc la T.F... "Las' că merg eu cu tine"... dar între timp plecase şi trenul acesta. Nu mai era altul pînă a doua zi dimineaţă, la cinci... "Îţi promit că mîine te urc eu. Stai şi tu prin gară, da' vezi să nu te fure aurolacii"... Ce să-mi mai fure, că n-aveam decît buletinul?... Am rămas în gară, mort de oboseală şi de foame...
- Atunci, de ce nu i-ai cerut ăluia măcar ceva de mîncare? îl întreb eu.
- Ce să-i mai cer? Bine că vroia să mă ajute! O vreme am dormit în fund, pe scaun. Am visat că nişte aurolaci s-au strecurat pe lîngă mine şi mi-au furat buletinul. S-au dus la o alimentară şi au cumpărat în schimbul lui salam şi ţigări... M-au trezit zbieretele unor soldaţi beţi... "Hai liberare!"... şi mi-am dat seama că mă luase cu un frig îngrozitor. Eram doar în tricou şi o gecuţă de piele... 'Tui arbiru mă-sii, trebuia măcar să fumez, că muream acolo... Merg pe la chioşcuri, dar nimeni nu vrea să-mi vîndă ţigări la bucată, iar pachetul de Carpaţi era o mie cinci sute de lei... Privesc roată, cu disperare, şi-mi aleg din mulţimea celor de pe bănci un om. Nu ştiu cum arătam, dar cred că săracul de el s-a cam seriat... "Bună seara"... "Bună seara", îmi răspunse el, încercînd să pară nepăsător... "Nene - nu arăta a domn! - am o rugăminte la matale. N-aveţi şapte sute de lei, să cumpărăm împreună un pachet de Carpaţi?"... "Da - zise el, din ce în ce mai înfricoşat - da' de unde?"... "Ştiu eu un chioşc"... şi-l trag după mine. El scoase o mie de lei şi mi-o întinse tremurînd... "Du-te tu şi cumpără!"... Am luat mia, am întins-o la chioşc, dar cînd m-am întors, nenea nu mai era acolo. Am rătăcit prin gară, după el, pînă l-am zărit în spatele unui stîlp. Cînd l-am atins, a tresărit din tot corpul... "Nene, uite ţigările şi restul!"... "Nu, nu-mi trebuie - se dezvinovăţi el - ţi-am dat aşa, te-am ajutat"... "Da' ce crezi nene - am stăruit eu - că vreau să profit de mata'?! Sînt om serios. Vrei să-ţi arăt buletinu'?"... I-am îndesat în buzunar zece ţigări şi cei trei sute de lei...
- Şi el ce-a zis?
- A rupt-o la fugă... Pînă dimineaţă am fumat şapte ţigări, trei le-am păstrat pentru tren. T.F.- istul s-a ţinut de cuvînt şi a vorbit cu controlorul... "Eu te iau, dar numai pînă la Adjud, de-acolo mă schimb"... "Numai bine, am rude-n Adjud"... Aş fi spus orice, numai să fiu mai aproape de casă... Pînă-n Adjud am dormit. De-acolo, am hotărît să risc, să rămîn pe acelaşi loc, pînă la Iaşi. Ce pot să-mi facă? Îmi iau buletinul şi mă predau în gară... În compartiment, m-am prefăcut că dorm, da' ce somn am avut, doar eu ştiu. Aşteptam să mă salte controlu' din clipă în clipă. Apoi, din staţia următoare, au urcat o femeie şi doi copii, au desfăcut o pungă cu mîncare, mirosea a salam de-nnebuneam...
- Păi, trebuia să ceri şi tu o bucăţică...
- Cum naiba să ceri? N-ai înţeles că mă prefăceam adormit? Dacă mă prindea controlu' în timp ce mîncam? Mă rog, nu m-a prins. Cînd am coborît în Iaşi, parcă ajunsesem în rai. Imediat urma trenul spre casă. Bineînţeles, n-aveam bilet, da' mă durea undeva de naş. Am venit eu fără bilet de la Bucureşti! ... Naşu' era femeie, să ştii că femeile controlor nici nu iau bacşiş, nici nu te iartă... "Biletul"... "N-am bilet. Să vedeţi ce-am păţit. Vin de la Bucureşti. Mi-au furat banii şi actele pe tren"... "Buletinul"... "Păi, nu v-am spus că mi-au furat actele?"... Cum naiba să-i dau buletinul tocmai acum? ... "Amendă. Pînă unde mergi?"... "La Paşcani" - mint eu, pentru a-i slăbi atenţia, astfel încît să pot fugi la a doua staţie - "Hai cu mine!" zise femeia. O urmam cuminte, în timp ce controla biletele celorlalţi... Apoi m-am înfricoşat la gîndul că celălalt controlor e bărbat, că o să mă percheziţioneze şi o să-mi ia buletinul... M-am cerut la baie. Am intrat şi mi-am ascuns buletinul sub talpă, în adidaşi. Am ieşit calm. În a doua staţie, înainte de oprire, cînd trenul mai avea încă viteză, am deschis brusc uşa şi-am sărit. Mi-am rupt blugii în genunchi şi mi-am belit olecă burta şi palmele... Am luat-o de-a dreptul peste dealuri şi, după ce-am luptat din răsputeri cu cîinii de la o stînă, împărţindu-le şuturi, am ajuns acasă. M-am culcat şi-am dormit neîntors o zi jumate. Îţi dai seama? Să dormi în jur de treizeci şi două de ore.
- Bine, bine. Lasă asta. Buletinul, ce-ai făcut cu buletinul?
- Aaa, buletinul. L-am găsit ferfeniţă în adidaşi. Nu se mai cunoştea nimic din el. De la transpiraţie şi de la frecuşul de sub talpă, probabil. Dă-l în arbiru mă-sii, şi-aşa vroiam să-l schimb, avea stema cea veche. Să-mi fac o carte de identitate din astea plasticate, color...

Pe nesimţite, deja ajunsesem la gară. Mi-am luat bilet şi-am urcat în tren, dar amicul meu a rămas jos, de vorbă cu un cunoscut.
- Bă, nea Ioane, cînd mergem la un peşte? Am văzut că-i plină balta, au venit pînă-n sat. Eu unul, cînd mă-ntorc, asta fac. Acum mă duc la oraş, să-mi scot o carte de identitate. Să vezi ce-am păţit cu buletinul...