Vineri, 6 noiembrie 2003
Un chef nebun să mă uit la bec. La un bec de o sută. Atît. Să admir filamentul pînă cînd imaginea lui mi s-ar imprima pe creier, pînă cînd s-ar scurtcircuita toate conexiunile neuronale şi totul s-ar stinge cu un pîc! surd.
Pîc! atît fac becurile. Atunci cînd suportă o suprasarcină electrică. Atunci cînd sînt uzate moral. Sau atunci cînd, dacă au stat aprinse mai mult de o jumătate de oră, arunci pe ele o cană cu apă. Prin liceu, mă distram cu un prieten pocnind becurile de pe holul căminului, stropindu-le cu pistoale de apă. Îmi plăcea pîc!-ul fiecărui bec-victimă şi bezna bruscă de după.
În copilărie aveam o adevărată pasiune pentru becuri. Le preferam pe cele stricate. Adunam cu zecile, de la groapa de gunoi a magazinului de lîngă mine, şi apoi mă chinuiam ore întregi să le repar, încercînd să potrivesc la loc filamentul rupt. Chiar am reuşit de vreo cîteva ori.
Acum n-am chef de aşa ceva. Am doar un chef nebun să mă uit la bec. Atît.
0 comentarii
Arhiva rubricii
Teste de civilizaţieIo, Sorin Stoica...Adio, Sărbători!O nedumerireToba de ulmToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
ŞantierVizorTot ce-i minunat în lumeEu. VarianteMarafeturi și scofeturiJurnal intimClavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)Primele o mie şi una de nopţiiubirea mya din absurdOraşul interiorCafea şi pisiciEseuri personaleLoc de cititDespre noi. Şi lucrurile care conteazăDin lumea celor miciGaleria Amintirilor - Fundaţia Hope and Homes for Children RomâniaLecturi la 16 aniThe Doc Filescasa de-a casaScrisori pe genunchiPublicitate