Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Exotic club

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Încălzirea climei aduce îngheţul


Radu Sergiu Ruba

03.11.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Foci şi morse înotând printre resturi de banchize în dreptul coastelor Franţei, urşi albi hoinărind pe străzile Amsterdam-ului, Irlanda cea verde sub o calotă de gheaţă, nouă luni de iarnă pe an la Berlin, şase sau şapte la Bucureşti şi Belgrad. Nu sunt imagini senzaţionaliste, croite cu unica intenţie de a şoca. Robert Matthews, cronicarul ştiinţific al lui Sunday Telegraph insistă de câţiva ani asupra lor. Canalul TV Discovery avertizează şi el, cu imagini şi comentarii calificate, asupra riscurilor de răcire violentă a climei ca urmare, culmea, a reţinerii căldurii solare în atmosferă din cauza poluării acesteia şi, ca atare, a creşterii temperaturii medii la suprafaţa planetei, mai cu seamă în emisfera ei nordică. Deoarece semnalele de alarmă nu par a fi receptate aşa cum s-ar cuveni de către marele public şi pentru că pericolul este real şi major, am decis şi noi ca, în dosarul de faţă, să prezentăm argumentele ştiinţifice ale celui mai catastrofal efect de bumerang posibil pe Terra în cursul vieţii generaţiei noastre sau a celei ce vine imediat după noi.


Capcana savanţilor

Schimbările climatice semnificative nu sunt neapărat lente. Ultimele cercetări arată că o răsturnare radicală în direcţia climatului arctic se poate produce în Europa de Nord într-un interval de zece ani. Nu se ştie dacă locuitorii acestor regiuni ar rezista unei asemenea bulversări, întrucât şocurile ar fi majore pentru agricultură, habitat, şi industrie. Acest posibil fenomen abrupt a căpătat numele de basculare climatică.
Se acumulează probele în sprijinul ipotezei că asemenea bruşte dezechilibre s-au produs şi în trecut. În studiile cu privire la degradarea atmosferei, atenţia s-a concentrat cu precădere asupra emanaţiilor de gaze cu efect de seră, în primul rând a dioxidului de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili. Tentativele de reducere a acestor emanaţii pe baza deciziilor unor congrese internaţionale, s-au lovit sistematic de refuzul Statelor Unite de a introduce limitări ale degajărilor de gaze nocive, în temeiul pretenţiei avansate de reprezentanţii guvernului de la Washington la astfel de reuniuni cum că "nu s-a dovedit încă suficient de limpede efectul nociv al emisiilor incriminate de activităţile industriale şi de cele de transport”. Oamenii de ştiinţă au făcut însă imense eforturi în încercarea de a prezice cu cât mai multă exactitate parametrii încălzirii atmosferei ca urmare a efectului de seră. Actualmente, cele mai fiabile estimări fixează creşterea medie a temperaturii în jurul a 1.5 grade Celsius în cursul prezentului secol. Chiar şi o atât de modestă creştere ar putea duce la schimbări majore în regimul de viaţă al plantelor şi al virusurilor. Dar generaţiile umane ar suporta fără probleme lenta deplasare spre cald. Se credea că şocurile de temperatură nu sunt posibile la scară globală, deoarece oceanele au o inerţie termică extraordinară, fiind nevoie, de exemplu, de o energie de zece ori mai mare pentru a încălzi o cantitate de apă faţă de una de fier cu aceeaşi masă. O altă capcană pentru cercetători a reprezentat-o faptul că nu s-au găsit urme de bruscă schimbare a climei în vechile sedimente stratificate pe fundul oceanelor şi ale căror structuri corespund erelor succesive.
Îndoielile au apărut la începutul anilor ’80, după publicarea concluziilor unei echipe de cercetare euro-americane care a acţionat în Groenlanda.


Morcovul revelaţiei

Echipa de cercetători a prelevat din gheaţa din sudul marii insule o mostră decupată vertical în aşa fel încât să aducă la suprafaţă materie din straturi cât mai adânci. Din pricina aspectului său, mostra a fost supranumită în glumă morcov. Iar acest sloi legumiform se prezenta ca o stratificare perfectă de oglinzi ale mileniilor trecute. Analiza chimică, efectuată cu mijloace inexistente până atunci, a revelat încorporarea gazului în străvechile straturi de gheaţă, dovedind că, pe la sfârşitul celei de a doua ere glaciare, în urmă cu unsprezece mii de ani, s-a produs o bruscă încălzire a atmosferei într-un interval de patru decenii. Dar alţi morcovi de gheaţă au venit cu dovezi şi mai spectaculoase: creşterea de temperatură în Groenlanda, cu cinci până la zece grade, s-a produs în numai 20 de ani, însoţită fiind de o dublare a precipitaţiilor. Mostrele de sedimente marine nu dezvăluiseră asemenea detalii fiindcă, datorită compoziţiei lor, ele dau relaţii foarte sumare cu privire la modificările atmosferice. Totuşi, incitaţi de descoperirile din Groenlanda, climatologii şi oceanografii s-au concentrat şi asupra unor situri marine unde sedimentele se adună suficient de rapid ca să poată îngloba informaţii despre modificările de temperatură. Iar aceste puncte situate departe unele de altele precum în California şi în India, au scos la lumină aceleaşi concluzii privind o încălzire violentă a climei în perioada indicată şi de probele groenlandeze.


Covorul curgător

Dar oricât de numeroase ar fi dovezile unui fenomen stupefiant, ele nu sunt de ajuns pentru a convinge comunitatea ştiinţifică. E nevoie şi de o explicaţie convingătoare sub raportul cauză-efect. De data aceasta, ea pare să fi venit din partea profesorului Wallace Bröcker de la Universitatea Columbia a statului New York. El a dat peste cap teoria din 1920 a savantului sârb Milutin Milankovici care explica glaciaţiunile prin modificările orbitei terestre datorate atracţiei unor astre. Schimbările de climă astfel induse nu puteau fi decât lente şi blânde pe măsura alungirii sau rotunjirii necontondente, dar şi nedemonstrate a orbitei terestre. Bröcker a sesizat slăbiciunile acestei teorii cam în momentul în care climatologii încă mai sufereau de perplexitate în faţa morcovului de gheaţă de Groenlanda. El a atras atenţia asupra curenţilor oceanici care transportă căldura în jurul globului ca nişte imense benzi ori, mai exact, ca nişte enorme covoare rulante. Clima Atlanticului de Nord, de exemplu, e datorată curentului Golfului Mexic care, în drumul său spre miazănoapte, transmite prin evaporare temperatura sa aerului. Aşa cum se spunea despre Egipt că este un dar al Nilului, s-ar putea spune despre Scandinavia, dar şi despre regiuni vest-europene mai sudice că sunt un dar al Gulf Stream-ului, câtă vreme ţinuturile situate pe aceeaşi latitudine pe ţărmul american al oceanului zac sub zăpezi veşnice. Pe măsură ce înaintează spre nord, apele acestui curent providenţial devin tot mai reci, mai sărate şi mai dense până când, în preajma coastelor Islandei, ele ajung atât de grele încât se lasă la fundul oceanului, începându-şi lunga călătorie de întoarcere spre sud.

Wallace Bröcker a înţeles că fenomenul complex şi foarte delicat pe care el l-a numit covor rulant ar putea să se comporte ca un veritabil călcâi al lui Ahile în plan climatic. Covorul ar putea determina transformarea unor modificări de climă minore în bulversări colosale. Fără a implica întreaga masă a oceanului, o mică variaţie în echilibrul marilor curenţi marini ar antrena, pe zone imense, o răsturnare climatică rapidă şi radicală.
SCENARIUL: sub acţiunea temperaturilor mai ridicate ale aerului ca rezultat al efectului de seră, gheţarii arctici încep să se topească venind cu aportul lor de apă dulce în nordul Atlanticului şi diluând astfel salinitatea Covorului Rulant până la un punct de densitate critică la care apele sale încetează de a mai curge. Practic, ele se opresc şi nu o mai iau spre sud ca să se reîncarce cu căldură. O dată stopat din mişcarea sa, Gulf Stream-ul ar izola Atlanticul de Nord de apele tropicale din sud care ar deveni din ce în ce mai calde, în timp ce nordul ar încorpora temperaturile apelor arctice şi ale gheţarilor în migraţie spre miazăzi atâta timp cât atmosfera încălzită va determina desprinderea lor din calota polară. Curios e faptul că o uşoară creştere a temperaturii atmosferice în zona arctică ar determina o răcire foarte puternică a regiunii Atlanticului de Nord care acoperă practic întreaga ieşire la ocean a Europei Occidentale. Astfel, potrivit estimărilor lui Bröcker, în zece ani, temperatura medie a Dublin-ului ar scădea cu zece grade, instaurând aici clima arhipelagului Spitsbergen aflat la 400 km nord de Cercul Polar.
Kendrick Taylor de la Institutul pentru Studiul Deşertului din Reno, Nevada, iar odată cu el, cercetători de la Universităţile statelor Illinois şi Minnesota, demonstrează, pe baza probelor de sol şi de gheaţă ce includ şi straturi foarte vechi, că o miniepocă glaciară de cca 400 de ani a luat în stăpânire Europa şi America de Nord în urmă cu aproximativ opt mii de ani. Cauza ar fi fost o bruscă deversare a apei dulci din marile lacuri canadiene în Atlantic, suficientă pentru a bloca mişcarea Covorului Rulant. Cauza acelei masive topiri a gheţurilor continentale nu este cunoscută pentru moment.
Din simulări pe superordinatoare, savanţii încearcă astăzi să determine punctul critic al efectului de seră şi limita de rupere a gheţurilor arctice. Dar modelele informatice rămân deocamdată mute. Se pare că factorul declanşator al catastrofei este insesizabil.


Lecţia Saharei

În iulie 1999, profesorul Martin Cluassen şi colegii săi de la Institutul Climatologic din Potsdam, Germania, au publicat date în sprijinul ideii că Sahara a apărut în urmă cu numai 5.500 de ani ca urmare a unei basculări climatice care a transformat ţinuturi verzi şi înfloritoare în pustiuri, distrugând totodată o civilizaţie remarcabilă. Pe baza unui model informatic sofisticat al uscatului, al mării şi al atmosferei, cercetătorii germani au stabilit că, în cursul ultimilor nouă mii de ani, atracţia gravitaţională a planetelor a modificat înclinaţia axei terestre cu o jumătate de grad deplasând cu cca cinci luni momentul în care ea se află în punctul cel mai apropiat de Soare. Ipoteza lui Claussen demonstrează că o extrem de măruntă modificare a înclinaţiei axei planetei a provocat o dispariţie a precipitaţiilor în zona sahariană. În consecinţă, a diminuat vegetaţia regiunii, la început în mică măsură, numai că orice decopertare a solului îi permite acestuia să reflecte mai multă lumină, mai multă căldură, ceea ce reduce apa din atmosferă şi ploile, ceea ce usucă şi mai multe plante ş.a.m.d. “Această spirală continuă, afirmă Claussen, a făcut din Sahara cea verde un deşert dezolant în cca 300 de ani. Este cea mai serioasă modificare a uscatului planetei în ultimii 6.000 de ani”.
Ipoteza cercetătorilor din Potsdam contrazice vechiul clişeu cum că agricultorii din neolitic au epuizat solul Saharei, atrăgând pustiul peste ei şi peste pământuri. Populaţia extrem de rară de atunci nu ar fi putut provoca o asemenea catastrofă oricât de dăunătoare ar fi fost ea pentru mediu, în condiţiile în care se ştie că vechea Sahară avea microclimatul său: în urmă cu opt mii de ani, de exemplu, fluvii abundente străbăteau regiunea şi se vărsau în Nil.


Spre noul Canaan

Dacă modelul economic al lumii se va menţine în configuraţia actuală pentru multă vreme, e limpede că vom asista la o migraţie a indivizilor spre polii abundenţei, spre nord-vestul planetei. Se va confirma ideea lui Cioran despre înlocuirea “migraţiei cu hoardele de altădată, cu migraţia cu linguriţa”. Metisajul Europei Occidentale şi al Americii va continua până la apariţia probabilă a unei noi rase umane.
Dar dacă se va produce într-adevăr catastrofa climatică întrevăzută de Wallace Bröcker de la Columbia University, atunci e de aşteptat ca, populaţiile cele mai afectate, cele de pe ambele ţărmuri nordice ale Atlanticului, să migreze spre alte azimuturi: nord-americanii spre Rio Grande, iar vest-europenii spre Roma, Atena, Constantinopol şi spre Carpaţi. Mai ales că, rezultă din ipoteza îngheţului datorat încălzirii că regiunile mai protejate din Europa vor fi cele din umbra Alpilor, a Carpaţilor şi a Balcanilor. Întregul spaţiu românesc s-ar încadra în zona situată mai la adăpost de valurile de frig.
Există teorii, (şi puţini din autorii lor sunt români) susţinând că indo-europenii s-ar fi risipit prin lume pornind, cu mii de ani în urmă, dintr-un perimetru identificabil cu centrul geografic al Vechiului Continent, deci, când cu Transilvania, când cu Moldova.
În concluzie, o dată cu noua glaciaţiune, olandezii, suedezii, portughezii, scoţienii s-ar putea să ceară repatrierea în neoliticul din Carpaţi.


(Dosar apărut în ziarul Curentul din 16 februarie 2000. Versiunea de faţă comportă ajustări datorate informaţiilor apărute între timp)





Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer