Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Exotic club

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ingineria genetică şi frica de stafii


Radu Sergiu Ruba

17.11.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Frankenstein creşte în grădină

Dintr-o eprubetă s-a născut o oaie. Lanuri de tutun luminează noaptea. Cereale răspândesc sperma vegetală a pustiului. Altele rezistă la pesticide, polenul lor e integrat de buruieni care şi ele devin imune şi invadează totul. Savanţii se chinuie să producă bumbac auriu şi roşii albastre, nuci cu mireasmă de iasomie şi vin verde cum numai la Cotnari se mai vedea pe vremea lui Dimitrie Cantemir. Alţii susţin că şi în neolitic se cultiva porumb transgenic, dovadă anumite modificări din ADN-ul plantei. Biotehnologia e pe punctul de a declanşa un mare război comercial transatlantic. Pentru toate aceste motive şi fantasme, prezentul dosar propus Clubului se referă la organismele modificate genetic şi la implicaţiile ştiinţifice şi socio-morale aferente.


Detonatorul sterilităţii

În ediţia sa din 19-25 august 1999, Le Nouvel Observateur inserează un titlu de senzaţie: “Bomba cu neutroni a agronomiei – Terminator în culturile de bumbac”. Urmează explicaţiile: se introduce în cromozomul plantelor modificate genetic un virus care, în faza finală de maturaţie, declanşează secreţia unei toxine, zice-se, inofensivă pentru consumator ceea ce rămâne însă de văzut. Oricum ea asigură sterilitatea plantei pentru următoarea generaţie. În felul acesta creşte preţul seminţelor fertile pentru o singură însămânţare. Agricultorii, mai cu seamă cei din ţările mai puţin dezvoltate care obişnuiesc să păstreze o parte din recoltă pentru reînsămânţări, vor fi nevoiţi să-şi cumpere an de an materialul săditor. Nu este vorba de vreo fantezie a unui Faust tenebros, ci de o invenţie din cadrul programului Technology Protection System realizat de Delta & Pine Land Co. şi recunoscută la 4 martie 1998 prin brevetul nr. 5723765 depus de mica firmă din Mississippi împreună cu Ministerul Agriculturii Statelor Unite. La două luni după depunerea brevetului, Delta & Pine Land Co. a fost cumpărată, pentru două miliarde de dolari, de gigantul Monsanto, lider mondial în producţia de organisme modificate genetic (OMG). S-a răspândit îndată în întreaga lume teama violentă că Monsanto, păstrând pentru sine secretul noii invenţii, va introduce în circulaţie plante conţinând virusul sterilităţii. Adversarii ingineriei genetice nu sunt puţini în Statele Unite, iar în restul lumii, ei formează majoritatea publicului, drept care, cei mai militanţi dintre ei au botezat îndată gena stearpă cu numele escatologic de Terminator. Mii de indexuri acuzatoare se îndreaptă spre Monsanto şi interesele sale monopoliste. Margaret Mellon, universitară americană, membră în Union of Concerned Scientists, rezumă astfel noua sfidare: “Această tehnologie agronomică nu sporeşte randamentul şi nu ameliorează valoarea nutritivă a alimentelor. Nu are decât un singur scop: sterilizarea plantelor. Ea produce seminţele morţii”.

Pe Internet, Agenţia Cyberscience trage şi ea alarma: “Un dezastru ecologic de un gen inedit: plante lovite de sterilitate ar putea dispărea în câţiva ani. Chiar dacă unii agricultori nu vor utiliza noile seminţe blestemate, polenul adus de vânt de pe alte culturi ar putea să-i afecteze fără s-o ştie”.
Terminator este, fără îndoială, o capcană genetică, embrionul viitoarelor războaie bioeconomice. Fabien Gruhier, semnatarul articolului din Le Nouvel Observateur, imaginează un scenariu: “Organismelor vii le-ar putea fi insinuate virusuri producând boli care să nu apară decât după mai mulţi ani şi care să nu poată fi tratate decât cu anumite mijloace procurate din surse bine determinate dinainte. Aceleaşi virusuri şi maladii ar putea fi activate la comandă pentru a pedepsi state incorecte sub aspect politic în ochii Unchiului Sam!”


Poliţia materiei vii

Compania Monsanto, prin vocea preşedintelui şi directorului său general Robert Shapiro, afirmă că se află în serviciul vieţii şi al planetei. Ea se prezintă ca un ”grup al ştiinţelor vieţii”. “Altfel spus, explică Le Courrier International din 4-10 martie 1999, activitatea sa constă în a crea viaţa, a o controla, în a o breveta şi a stoarce profit de pe urma ei”. Grupul susţine că viaţa se află în centrul atenţiei sale, fie că e vorba de agricultură, de alimentaţie sau de medicină. Un comunicat al său subliniază: “Îđn toate aceste domenii, ne străduim să ameliorăm sănătatea şi bunăstarea umanităţii graţie unor soluţii noi şi integrate respectând mediul înconjurător şi ecosistemele”.

Nu toată lumea împărtăşeşte entuziasmul lui Bob Shapiro. Firma sa a realizat posilacul, hormonul de creştere a bovinelor, un produs devenit rentabil în Statele Unite, dar întâmpinând chiar şi acolo o puternică rezistenţă. Fabricantul de îngheţată Ben and Jerry’s a câştigat un proces, obligând compania să-şi eticheteze produsele cu menţiunea “fără R-BGH”, sigla numelui ştiinţific al Posilacului. Agenţia Food & Drug Administration, responsabilă în Statele Unite cu aplicarea legilor privind produsele farmaceutice şi compoziţia alimentelor, a supus unor teste foarte dure posilacul, declarându-l până la urmă necancerigen. Dar nu toată lumea a fost convinsă de acest verdict. Când în 1996, Monsanto a intenţionat să exporte în Europa soia transgenică fără etichetaj specific, trei ţări, Italia, Austria şi Luxemburgul, au interzis produsul.

Înţelegând că oamenii sunt reticenţi în faţa unei realităţi precum intimitatea genetică a vieţii de care păreau să răspundă până acum Bunul Dumnezeu sau natura, Monsanto a contraatacat printr-o serioasă campanie publicitară care, numai în Marea Britanie a costat 1,6 milioane dolari. Dar mai ales Statele Unite au fost inundate cu sloganuri de genul: “Monsanto iubeşte biodiversitatea”. În 1998, compania a elaborat un “Program pentru dezvoltarea durabilă” difuzat în rândul asociaţiilor de protecţie a consumatorului şi a mediului. Se argumentează că, ţinând seama de sporul demografic estimat al planetei, dacă se va continua cu tehnicile agrare actuale, mari consumatoare de resurse, poluante şi dăunătoare biodiversităţii, omenirea va trebui să mărească suprafaţa cultivată de pe Terra de la 1,5 miliarde ha la 3,8 miliarde. În schimb, adoptarea agriculturii pe bază de specii transgenice, va ameliora producţia la hectar, fiind capabilă să hrănească populaţia globului de 10 până la 12 miliarde de suflete în viitor şi asta cu un mimim consum de energie, cu foarte puţine deşeuri şi cu o poluare redusă.

Ce este mai grav însă e că de pe acum, Monsanto îşi doreşte un monopol necruţător. După cum relatează Rick Weiss în Washington Post, agricultorul canadian Percy Schmeiser a aflat că nişte detectivi particulari au prelevat probe de seminţe de rapiţă de pe proprietatea sa. Apoi, s-a trezit acţionat în justiţie de Monsanto pentru “piraterie de seminţe”. Omul pusese de o parte, ca în fiecare an, cantitatea necesară pentru reînsămânţare. Acest proces, încă netranşat în noiembrie 2003, va face carieră jurisprudenţială. De verdictul său va depinde controlul pe care întreprinderile de biotehnologie vor putea să-l exercite asupra aprovizionării omenirii cu alimente în acest mileniu. Afacerea scoate la lumină o sursă majoră de conflicte pe măsură ce revoluţia genetică pune stăpânire pe agricultură. Schmeiser, asemenea altora, este acuzat de a fi recultivat seminţe tratate genetic pe care, potrivit unui decret al Monsanto, ar fi trebuit să le cumpere an de an de la producătorul lor unic. Fermierul susţine însă că vântul trebuie să fi adus polen din altă parte pe terenul său, făcând să crească plante cu amprenta Monsanto. El crede că se impune ca întreprinderea arogantă să fie sancţionată pentru “hărţuire”.
Dar Monsanto nu numai că şi-a trimis detectivii pe ogoarele altora, ci a şi deschis o linie telefonică specială, instigând fermierii să-şi denunţe vecinii neobedienţi.


Teamă superstiţioasă sau adevăr ştiinţific?

“Cei care se ridică de obicei împotriva OMG-urilor nu avansează argumente cu greutate”, scrie prestigiosul ziar britanic Economist. De exemplu, culturile transgenice sunt mai puţin poluante ca având nevoie de o cantitate mai mică de pesticide. Îđncă nu s-a demonstrat că ele ar afecta biodiversitatea. În afară de acestea, regulamentele comerţului mondial stipulează că măsurile de securitate care afectează comerţul trebuie să se bazeze pe date ştiinţifice, nu pe temeri populare. Or, tocmai în pofida principiilor ştiinţifice, Europa a interzis importurile de carne de vită tratată cu hormoni provenind din Statele Unite. Organizaţia Mondială a Comerţului s-a pronunţat împotriva deciziei europenilor, arătând că riscurile presupuse de consumul cărnii tratate cu hormoni nu au fost demonstrate ştiinţific. Cu toate acestea, U.E. nu a ridicat embargoul.
Financial Times crede că agricultorii europeni sunt mai puţin înclinaţi să-şi amelioreze producţia prin biotehnologie transgenică din pricina marilor subvenţii pe care le primesc sau din cauza faptului că noile tehnici au fost aplicate cu predilecţie pe plante precum soia, porumbul, bumbacul, mai puţin importante în Europa.


Boli transmise prin alimentele transgenice

În întreg Regatul Unit, o avalanşă de atacuri virulente s-a abătut asupra producătorilor de organisme modificate genetic. Nu a fost doar o prelungire a scandalului maladiei vacii nebune, ci o izbucnire pe scară largă în mass-media a Afacerii Pusztay. Arpad Pusztay, cetăţean britanic de origine maghiară, azi 72 ani, cercetător la Rowett Research Institute din Abardeen, Scoţia, a afirmat la televiziune în 1998, că şobolanii hrăniţi cu alimente transgenice prezentau tulburări imunitare alarmante. Ca urmare, o anchetă a fost deschisă asupra metodelor sale de cercetare. Pusztay s-a pensionat, afacerea a părut clasată până când, la începutul lui februarie anul următor, un grup de oameni de ştiinţă, dintre care însă niciunul nu e specialist în inginerie genetică, a semnat o petiţie acuzându-l pe patronul lui Pusztay de atitudine discriminativă. Pusztay lucra cu lectinele, o familie de proteine insecticide ce se găsesc în anumite soiuri de fasole. A îmbogăţit cu lectine un lot de cartofi, iar altul l-a modificat genetic ca să poată produce aceste proteine. A hrănit şobolanii cu tuberculii modificaţi genetic şi a observat o atrofiere a ficatului rozătoarelor şi, implicit, apariţia unor deficienţe imunitare. Institutul scoţian a cerut o anchetă independentă care a negat concluziile lui Pusztay, dar profesorul Stanley Ewen de la Universitatea din Abardeen a întreprins noi investigaţii care au confirmat ipoteza cercetătorului de origine ungară. Numai că nici studiile lui Pusztay, nici cele ale lui Ewen nu au fost publicate şi nici supuse expertizei unei terţe părţi, drept care, declară Ray Baker, responsabil al Consiliului Cercetărilor în Biotehnologie şi în Biologie: “noi nu putem să le evaluăm pentru că nu avem acces la date”.

Opinia publică însă s-a arătat surdă la sfaturile oamenilor de ştiinţă. Toată lumea e convinsă că alimentele transgenice sunt primejdioase, chiar dacă ele nu au fost testate pe om. Pe de altă parte, gaz pese foc au aruncat concluziile lui Robert Havenaar şi ale colegilor săi de la Institutul de Nutriţie din Zeist, Olanda, care afirmă: “Genele rezistente la antibiotice pot trece din alimentele transgenice în bacteriile din aparatul nostru digestiv, transformându-le în bacterii încă necunoscute care pot să provoace organismului uman un rău inimaginabil”. Până acum, se credea că genele modificate din alimentele îngurgitate de om sunt îndată distruse de enzimele din stomac.

Între timp, Pusztay a fost integral reabilitat. Publicul britanic vede în fiecare legumă modificată genetic câte un mic Frankenstein vegetal. E curentă de asemenea angoasa la adresa reţelelor de magazine alimentare ca nu cumva să vândă, printre celelalte, produse fără eticheta modificat genetic. Cu alte cuvinte, lumea pe acolo se confruntă cu o meteahnă veche pe alte meleaguri: ce e pe etichetă să fie şi în borcan. “Prudenţa e necesară, afirmă Vivyan Howard, toxicopatolog la Universitatea din Liverpool, deoarece e extrem de dificil de verificat dacă omul este sau nu victimă a efectelor nefaste ale alimentelor transgenice. Primele semne nu ar apărea probabil decât după 20-30 de ani când ar putea fi afectate populaţii întregi şi nici o comparaţie nu ar mai fi cu putinţă”.


Suveranitatea alimentară

La sfârşitul lunii august 1999, José Beauvais, preşedintele Confederaţiei Ţărăneşti din Franţa a fost arestat pentru că ar fi instigat şi participat la demontarea unui şantier al unui restaurant McDonald’s şi la distrugerea unei sere în care se cultivau plante transgenice. A refuzat să iasă din închisoare contra unei cauţiuni de 150 de mii de franci, devenind brusc un erou naţional al rezistenţei la mondializare. A fost eliberat în cele din urmă şi a declarat că :”Ne aflăm în faţa unei alimentaţii proaste, supuse exigenţelor economice mondiale. Politicienii se culcă pe o ureche în faţa acestei preponderenţe a pieţii, spun că nu pot să facă nimic, dar dacă vor continua astfel, politica va deveni şi ea obiect al pieţii, deci, o marfă”.

Acţiunea celor de la Confédération Paysanne a vizat, între altele, standardizarea alimentaţiei şi, în consecinţă, a producţiei agrare în lume. S-a invocat suveranitatea alimentară a fiecărei ţări, a fiecărui ţinut şi, implicit, securitatea modului obişnuit de viaţă, dreptul la diferenţă. Militanţii francezi au subliniat că ei nu sunt împotriva mondializării ca fenomen care dezvoltă energii extraordinare şi scurtează distanţele pe glob, ci combat aspectele ce favorizează companiile transnaţionale scoţând din calcul individul uman şi preschimbând profitul într-o religie. În treacăt fie spus,procesul lui José Beauvais a continuat până în anul 2003, liderul sindical fiind achitat. Agricultorilor li s-a ataşat organizaţia Attaque care militează pentru taxarea circulaţiei capitalurilor de la o ţară la alta. Ea susţine că mai ales de prin 1994, sume enorme de bani circulă dintr-o parte într-alta a globului ca să se spele de toate petele, neproducând însă bogăţie, ci doar speculaţie în beneficiul autorilor operaţiunii, destabilizând monede naţionale, sărăcind mari regiuni ale Terrei. Ideea impozitării acestei circulaţii îi aparţine economistului american Tobin, iar din 1999, impozitul care i-a preluat deja numele a fost introdus în premieră de Canada şi de Finlanda.


Slow Food vs Fast Food

Mondializare înseamnă nu numai abolirea depărtării, nu numai impunerea unor valori umane general recunoscute, ci şi imperialism economico-financiar şi standardizare stilistică. Reţeaua de restaurante McDonald’s e un simbol de uniformizare a gastronomiei. Pe urmele sale au pornit şi alte reţele la fel de standardizate, numite cu un eufemism tematice: Planet Hollywood, Fashion Café, Hard Rock Café, All Stars Café, Harley Davisson Café şi altele, etalând pe firmele lor toate clişeele vedetismelor din modă, sport, cinema, automobilism, motociclism etc.

Numai că, potrivit revistei spaniole Integral nr. 233, restaurantele tematice au început să-şi închidă porţile. Clienţii s-au săturat să mai înghită pe nemestecate o hrană proastă care nu era altceva decât fast food “reciclado”, spune revista, reîncălzit, presupunem noi. Din cele 33 de reţele internaţionale de asemenea localuri care operau în 1998, se crede că nu vor supravieţui nici jumătate, fiindcă le-a fost dat în vileag trucul. Planet Hollywood a pierdut 20% din clientelă într-un an, Hard Rock Café 10%. Ele arată la fel la Boston, Lisabona, Istanbul sau Djakarta, fiind expresia noului colonialism cultural.

Nu se putea ca o asemenea mişcare mondialistă să nu întâlnească o opoziţie pe măsură, chiar dacă actualmente ea nu este tot atât de vizibilă ca structurile standard. Totul a început la Roma, bastion al rezistenţei în numele specificităţii stilului de viaţă. McDonald’s a implantat aici un restaurant în Piaţa Spaniei în 1986. A primit îndată replica: “Gustul este cea mai înaltă expresie a identităţii unui popor”, a proclamat atunci Carlo Petrini, militant al gastronomiei diverse şi al meselor gustoase, lente şi tihnite, partizan al savorilor locale. Propaganda lui şi-a făcut efectul şi, de 13 ani, restaurantele slow food iniţiate de Petrini nu contenesc să se răspândească în lume, prezente fiind acum în 40 de ţări şi cuprinzând peste 80 de mii de militanţi grupaţi în organizaţia cu acelaşi nume, având ca mascotă melcul.
La Torino se desfăşoară an de an un Salon al Gustului, cu produse alimentare venite din întreaga lume. Slow Food a penetrat şi în Statele Unite în 1996, deschizând acolo şi primul salon al gustului.

Contraatacuri la adresa restaurantelor fast food s-au lansat şi în Franţa unde Le Figaro deplânge timpul de numai 40 de minute acordat în medie de francezi prânzului, o oră mai puţin decât în anii ’80. A apărut totodată Asociaţia S.O.S. Saint-Germain-des-Prés cu scopul de a elimina fast food-urile din centrul Parisului.
Dar competiţia dintre Fast Food şi Slow Food nu reflectă în totalitate diferenţa dintre două moduri de viaţă. Primul dintre ele, consumul pe nemestecate al hamburgerului, ţine de un mod de a spravieţui artificial instituit, impropriu fiinţei umane libere. În cartea sa “MacDonaldizarea societăţii”, profesorul George Ritzer de la Universitatea Maryland, arată că modul de funcţionare al restaurantelor cu servire rapidă oglindeşte mecanisme ascunse ale societăţii occidentale: control social, previzibilitate absolută, obedienţă maximă a consumatorilor. Clienţii unor asemenea restaurante fac exact ceea ce establishment-ul doreşte ca ei să facă: să înfulece la repezeală şi să o ia din loc. Totul funcţionează ca la linia industrială de montaj. De aici şi mecanizarea consumului alimentar. Omul se hrăneşte, nu mănâncă, iar când o face, e singur, grăbit, hăituit, dezumanizat, funcţional. În schimb, la o masă tradiţională, lentă şi variată, el ar avea şanse de a da curs sentimentelor, de a întreţine conversaţia, camaraderia, convivialitatea, prietenia.

E limpede că apărarea biodiversităţii şi gastronomia Slow Food fac parte din aceeaşi mentalitate, mai apropiată de natură, de tradiţii, de spiritul locului, de individ şi opţiunile sale. Nu înseamnă însă că această atitudine se opune mondializării sau că nu poate fi preluată de valul pozitiv al acesteia. Concilierea e posibilă însă într-un singur punct: acolo unde ingineria genetică ajunge să creeze biodiversitatea şi să recupereze secvenţe pierdute ori uitate ale lumii vii. Un prim pas în această direcţie l-ar putea reprezenta declaraţia din 4 octombrie 1999 a Companiei Monsanto cum că ea nu va trece niciodată la producţia genei Terminator.

Radu Sergiu Ruba

(Versiunea iniţială a acestui dosar a apărut în cotidianul Curentul din 16 octombrie 1999. Varianta de faţă a actualizat toate datele necesare pentru înţelegerea integrală a mesajului)


***

În 1996, erau cultivate în lume cu plante transgenice 1,7 milioane ha. În 1997, 11 milioane, iar în 1998, 27,8 milioane hectare. În Statele Unite, OMG-urile ocupă zeci de milioane de hectare, iar în 1999, mai mult de 50% din recolta de soia a fost transgenică. Alte plante vizate sunt porumbul, bumbacul, rapiţa. În această ţară, se crede că prin 2010, întreaga recoltă din toate speciile va avea paternitate biotehnologică. Delegaţii din 170 de ţări întruniţi la Cartagena de Indias, în Columbia, între 14-27 februarie 1999 au eşuat în a stabili regulile comerţului cu produse modificate genetic. Eşecul e imputat de mulţi Statelor Unite care favorizează rezolvarea disputelor prin Organizaţia Mondială a Comerţului. Protocolul “riscului biotehnologic” asupra căruia participanţii nu au izbutit să se pună de acord, prevedea punerea în practică a unui principiu internaţional de precauţie în chestiunea organismelor modificate genetic.
Potrivit lui Economist, în privinţa culturilor transgenice, lumea se împarte, grosso modo, în trei tabere: prima are în frunte Statele Unite urmate de Mexic, Canada, Argentina, Brazilia, Australia.
În al doilea grup, se regăsesc ţările africane, Malaezia şi unele state sud-americane. Ele solicită aplicarea principiului precauţiei, ceea ce presupune ca produsul transgenic să fie declarat nociv câtă vreme nu i s-a dovedit inofensivitatea.
Între cele două tabere, se situează Uniunea Europeană care, răspunzând îngrijorărilor crescânde ale opiniei publice, “îşi rezervă dreptul de a interzice importul anumitor produse”.

MAPAMOND BIOTEHNOLOC:
Statele Unite: soia, tomatele şi bumbacul transgenic sunt cultivate liber, adesea pentru export. În creşterea de şase ori a comerţului cu organisme transgenice între 1996-1998, americanul Monsanto deţine partea unui leu mare.
Marea Britanie: după boala vacii nebune, opinia publică se opune tot mai mult OMG-urilor. Guvernul e nevoit să se arate receptiv la aceste critici, împotriva voinţei sale.
Germania: verzii au reuşit să determine o opinie publică nefavorabilă oricărei manipulări a alimentelor. Guvernul e constrâns de reglementările de la Bruxelles.
Austria: cetăţenii şi guvernul s-au străduit din toate puterile să încetinească introducerea OMG-urilor în Europa.
Brazilia: jumătate din culturile de tutun sunt alcătuite din plante transgenice producând de două ori mai multă nicotină. Aceste lanuri ar reprezenta de fapt experimentele secrete ale unei societăţi din Statele Unite.
Franţa: guvernul a autorizat, cu titlu experimental, cultivarea porumbului transgenic. În iunie 1998, o conferinţă civică pe această temă, a cerut un moratoriu asupra OMG-urilor.
India: populaţia şi autorităţile se opun puternic agriculturii transgenice, testele sunt interzise, iar anumite culturi experimentale au fost arse sub lozinca “Să-i dăm foc lui Monsanto!”
China: guvernul va trece la culturile transgenice de orez şi de alte plante pentru a face faţă creşterii demografice. Cenzura regimului nu lasă să se audă nici o voce din public.
Rusia: se efectuează teste pe cartofi şi alte alimente de bază pentru a li se putea mări rezistenţa la insectele dăunătoare. Populaţia, încă înfometată, nu-şi bate capul cu principiile.
Uniunea Europeană: a impus în noiembrie 1997 un moratoriu asupra culturilor comerciale, întârziind omologarea plantelor transgenice.

Nicoleta Ruba









Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer