La Belle Dame Sans Merci

Îmi aduc aminte că, de când am intrat, mi-am dorit să ies.
"Aveţi legitimaţie de presă?". De sub claia de păr blond răzbate până la mine o undă de accent britanic, cu vocale lungi, tăvălite într-o jumătate de zâmbet. Zâmbesc şi eu, cu legitimaţia între degete. Îmi dă bilet, vreo două pliante şi, fără nicio prefaţă, mă conduce rapid prin două camere mari gemând de mobilă grea şi închisă la culoare, până în odaia mică şi neprietenoasă, unde îmi arată un pat ca de copil, stingher şi dureros de îngust.
"Acesta este patul în care a murit Keats. Eu zic să începeţi de aici." Şi rămân singură, în camera meschin de mică, unde miroase a hârtii vechi şi a aer închis.

"Într-o dimineaţă, când o să fim la Roma, să ştii că mă duc la Muzeul Keats şi Shelley."
"Ştii unde e?"

Da, am ştiut. Piaţa Spaniei, nr. 26. Când stau afară, tolănită în lumină pe treptele predilecte şi turistului, şi boemului, şi inocentului într-ale mitologiei uneia dintre cele mai frumoase pieţe din lume, mă uit spre fereastra longilină, de la etajul al doilea.
"Acolo e fereastra lui Keats."
"Te duci?"
"Mă duc mâine."

Mâine e azi. Mă uit la masca mortuară a lui Byron, părăsită, parcă, într-un colţ. Sunt multe scrisori, multe cărţi de o fragilitate înduioşătoare, un birou mic şi aproape niciun obiect care să-i fi aparţinut lui Keats. John Keats a murit la 26 de ani. Aici. În camera asta minusculă, cu ferestre spre Treptele Spaniole. Ştia că va muri. Şi a vrut să plece în Italia. S-a speculat că ar fi crezut în miracolul pe care soarele de-aici l-ar fi putut înfăptui pentru o pereche de plămâni veştejiţi. Eu, una, cred că a vrut, pur şi simplu, să fie la Roma.

Aura poetică a lui Keats s-a construit mai mult postum, hrănindu-se lacom din moartea lui tragică, într-un loc solar, pe care l-a văzut mai mult de la fereastra sub care, cel mai probabil, ca şi acum, piaţa gemea de oameni tineri şi frumoşi. Sfârşitul a venit, nestingherit de blânda vremea romană. La Belle Dame Sans Merci. După moartea lui Keats, imobilul de la numărul 26 a intrat, rapid, într-un fel de circuit literar extrem de romanţios. Axel Munthe a locuit aici, chiar în camera asta. Oare nu i s-o fi părut sinistru? Şi despre el circulă poveşti, cum că ar fi doftoricit cu succes o bufniţă care a continuat să se întoarcă la fereastra de la etajul doi mult după ce Munthe plecase spre Capri, unde avea să scrie Cartea de la San Michele, în 1929.

Da, e plin de ciudăţenii locul ăsta. Nu îndrăznesc să ating cu buricele degetelor biroul şubred şi tapetat cu manuscrise. În camera a doua, mai generoasă, cu o bibliotecă masivă, aproape că nu e lumină. E, în schimb, o învălmăşeală ciudată de vestigii ale romantismului, care nu au, însă, nicio legătură cu Keats. Mai puţin unul. O şuviţă din părul lui Elizabeth Barrett Browning, care mă duce înapoi într-un tren...
"Ce poveste tristă."
"Ţi se pare?"
"Da. Era frumoasă?"

Habar nu am. Poate că era. Din tablouri, Elizabeth Barrett mi se pare întotdeauna o fiinţă care, de-abia zguduită de o rafală violentă de tuse, se pregăteşte, stoică, de cealaltă. Robert Browning a adus-o în Italia, după un mariaj care lui Elizabeth îi adusese, între altele, şi dezmoştenirea de către un tată care se obişnuise prea mult cu latenţa de mobilier a fiicei aproape infirme. Iubirea lor întrunea canoanele gustului secolului al XIX-lea: doi poeţi, o mare pasiune, un scandal cu artificii. Şi, mai mult decât atât, o boală care condamnă. Ca şi Keats, Robert Browning şi-a pus speranţele în soarele Italiei. Ca şi Keats, Elizabeth trebuie să fi fost, o vreme, despărţită de lume de o fereastră din spatele căreia soarele se revărsa în cascade.

"Aveţi nevoie de explicaţii?" Tresar. Am uitat că sunt unica vizitatoare. Vocalele anglo răzbat până la mine cu o cordialitate care dă la iveală o strungăreaţă pronunţată şi un nas uşor jupuit de soare.
"E a lui Elizabeth Barrett Browning. E tot o poetică romantică. A călătorit în Italia mult după moartea lui Keats. A stat o vreme la Roma, după care a plecat la Florenţa. Era bolnavă de plămâni şi soţul ei, Robert Browning, care era şi el poet..."

Nu-l întrerup. Oricum, nu cred că pe ziua de azi mai are ocazia să spună cuiva povestea... După ce îi mulţumesc, mă îndrept cu încetinitorul spre uşă (aşa merge toată lumea aici, încet, încet...), după care spun la revedere şi o zbughesc, literalmente, pe trepte în jos.

E soare afară. Şi lume multă, pe trepte. Cu pungi colorate, cărţi, îngheţată, instantanee de vacanţă, hărţi desfăşurate şi nelămuriri topografice, sunt oameni de peste tot, agitând în limba lor vocale lungi, vocale scurte, aspirate, rotunjite sau strivite de greutatea unei consoane. Îmi găsesc locul în hărmălaia solară, fac şi eu o poză unui cuplu care se postează solemn lângă Barcaccia, după care rămân aşa, la soare. Stau şi mă uit la oameni. Încet încet, încep să mă scutur de întunecimea celor trei camere, de patul în care a bolit un om tânăr, în timp ce viaţa trecea pe lângă el, la câteva trepte distanţă, sub soare, ca acum... La Belle Dame Sans Merci. Un poem despre un cavaler palid, scris de Keats în 1819. Şi despre o zână-ştimă-duh blond, cu trup ca de abur, care îl aşteaptă după un deal îngheţat.

Nu mă mai gândesc la el acum. Îmi e bine afară, la soare, departe de vocalele prea lungi. Care nici măcar nu ştiu toată povestea. De la Florenţa, soţii Browning au plecat la Sienna, unde au închiriat o casă - Villa Alberti. Un colţ de paradis domestic, ascuns într-o grădină sălbatică. E adevărat că, asemenea lui Keats, Elizabeth a murit de plămâni, în Italia. Atunci, însă, în 1860, iubirea ei cu Browning, prin oraşele impregnate de gloria Renaşterii, dura de paisprezece ani. Paisprezece ani de miracol. Aveau un fiu, Pen, născut la Florenţa, spre stupoarea lumii medicale. Paisprezece ani de soare...
"Stai de mult aici?"

Deschid ochii pe jumătate.
"Hai să-ţi arăt ce cărţi am luat. Cum a fost la Keats?"

Deschid gura să zic de patul mic, de cât e de sever şi de trist şi... nu zic nimic. Îmi intră soarele în ochi. Îmi mut geanta, să eliberez un colţ de treaptă şi mă feresc milimetric de sandalele cu toc ascuţit ale unei turiste nemţoaice (vocale gâjâite într-o undă de nazalizare). E bine în piaţa asta, unde toate adevărurile, miracolele, poveştile sunt undeva la mijloc, între posibil, real şi romanţat... Chiar şi soarele. Mă aşez mai bine, îmi leg eşarfa de geantă şi mă sprijin într-o mână.
"Sunt mai mulţi poeţi... E Ok." Fac o pauză, deschid ochii mai bine, dau de-un zâmbet lângă mine, întrerupt doar de trecerea unui matroane nordice, vag supraponderale (doar consoane). Soare. Şi niciun deal îngheţat. Uite şi vocalele mele, hlizindu-se sub un previzibil semn de întrebare.
"Ce cărţi ai acolo?"