Tu? Tu, amore? Tu?...

Îmi place la nebunie Manon Lescaut. De Puccini.

(Da, aceasta este o pauză strategică. Scopul ei este ca aceia care şi-au ţinut respiraţia, intuind un neaşteptat expozeu muzical, să-şi mai testeze rezistenţa fizică vreo câteva secunde.)

Cum spuneam, îmi place la nebunie Manon Lescaut (de Puccini!). Manon Lescaut, opera. Învăluitor sfâşietoare.

Cartea, însă... ei, cartea abatelui Prévost e cu totul altă mâncare de peşte. Cel puţin în secolul XXI. Când ţipă des Grieux, purul cavaler a cărui unică pată (lavabilă) de pe blazon este că s-a lăsat sedus de uşuratica lui iubită, ei bine, când ţipă des Grieux "Perfidă Manon!", iar, şi iar, şi iar, şi... iar există două posibilităţi. Laşi cartea şi dai drumul la muzică, după ce-ai decis că eşti, într-adevăr, prea mare să mai citeşti aşa ceva SAU îţi toceşti nervii în continuare (da' să ştii că mai e nevoie de răbdare - povestea ţine două continente, lumea se duelează, Manon alege senectutea puhavă, dar prosperă, în defavoarea tinereţii înflăcărate şi virile nu o dată, ca în operă ci... pe bandă rulantă, până când moare, în exil). În carte, des Grieux nu-şi păstrează poza îndurerată, strângând, în braţe, trupul fără suflare al iubitei, ci îşi revine (relativ repede) şi, lipsit de prezenţa fizică a tentaţiei, simte renăscându-i în inimă chemarea vieţii pioase.

Morala:... Morala este cam aşa - François Prévost (exact, abatele) a renunţat la cele lumeşti la vârsta de 24 de ani. După o şcoală iezuită şi presupuse neîmpliniri amoroase. Cititor asiduu şi călător entuziast, nu a rezistat prea mult în ordinul Benedictinilor, pe care i-a tratat în stilul Manon - ba le era fidel, ba îl lovea o rătăcire (nu întotdeauna exclusiv intelectual excursionistă) şi-şi lua o binemeritată vacanţă. Niciodată singur.

Secol XVIII. Devieri de la morală. Comunităţi scandalizate. Şi un abate (abate?) cu multă imaginaţie, chitit să scrie un roman de dragoste (dacă e să fim cinstiţi, Manon Lescaut e, de fapt, doar un volum dintr-o serie mai amplă, dar numai ea s-a bucurat de celebritate). Şi, cum trebuia găsită o scuză pentru spiritul lui de cavaler... rătăcitor, a inventat o tânără frumoasă, destul de naivă, superficială şi de o inconstanţă exasperantă pentru cititor. I-a plasat-o în braţe lui des Grieux, cucerit de farmecele ei exclusiv trupeşti (spirit, la Manon?, să nu exagerăm!). Inconstanţa ei e o palmă dată faptului că el cedează carnalităţii, dar... cui îi mai păsa de palma asta, citind despre "mângâierile ei dulci" şi "extazul lui furtunos". Cărticica moralizatoare a abatelui, vezi Doamne construită pe ideea uite-dacă-faci-ca-des-grieux-ce-păţeşti-mai-bine-caută-ţi-o-femeie-urâtă-şi-virtuoasă!, a fost receptată de cititorii de pe la 1731 exact ca fiind ceea ce era: un roman fierbinte, cu scene toride pentru epocă şi păcate la care se puteau raporta fără mari sforţări intelectuale. N-am să spun acum că Manon, cea care-şi dădea iubirea pe-o mărgică, era un fel de Paris Hilton de azi, ci doar că împăcările dulci din zbuciumatul cuplu au făcut să suspine multe jupânese neglijate şi mulţi... benedictini, mai puţini norocoşi ca abatele nostru. Cartea a fost piratată, cenzurată şi, în final, interzisă în Franţa, până când abatele i-a mai acoperit decolteul lui Manon, l-a mai domolit pe des Grieux şi, una peste alta, a mai redus gradul de senzualitate cât să intuiască măcar lumea că avea de-a face cu o carte moralizatoare. (Cred că a existat şi o variantă în care, după moartea lui Manon, des Grieux era livrat direct într-o mănăstire unde se călugărea urgent, să nu fie discuţii).

Am răsfoit-o zilele trecute, cu muzica lui Puccini în cap, spre amuzamentul unei colege. Am rezistat cât am rezistat (doar de dragul muzicii) în alcovuri pariziene, unde cavalerul admiră "farmecele împlinite" ale iubitei care îl cucereşte şi-l rerererecucereşte pentru că e atât de dulce şi de... "galeşă".

O fi, pur şi simplu, o chestie de nestatornicie feminină, o fi fost amintirea faptului că nici măcar în prima adolescenţă n-am digerat-o bine sau bunul simţ de a lăsa muzica aceea frumoasă într-un sertar mental separat. Cert este că am făcut ca Manon. După o răsfoire concludentă, deşi neimplicată, l-am lăsat pe des Grieux scăldat în lacrimi şi scuturându-se de suspine, sughiţuri şi pofte şi am pornit, încrezătoare, să întorc paginile altor romane.