Visul unei nopţi de vară

Citiţi fragmente din introducerea acestei cărţi.

(La Atena. Sală în palatul lui Thezeu. Intră Thezeu, Hippolyta, Philostrat şi suita.)

Thezeu:
Acum, frumoasă Hippolyta, ceasul
Unirii noastre îşi zoreşte pasul.
Trec patru mândre zile de-aşteptare
Ce-aduc o altă lună; dar îmi pare
Că prea încet de tot cea veche scade,
Şi-mi tot amână dorul meu cel viu.
Ca maştera bătrână care roade
Prea mult din câştigul unui vitreg fiu...

Hippolyta:
Curând în ale nopţilor abisuri
Cad patru zile şi degrabă pier;
Şi patru nopţi cu-alaiul lor de visuri,
Când arc de-argint nou-încordat pe cer
Va străluci din bolţile albastre
Crai-Nou la sărbătoarea nunţii noastre.

Thezeu:
Adună, Philostrat, tot tineretul
Atenei, la petreceri şi la jocuri,
Deşteaptă-al veseliei duh zburdalnic,
Gonind melancolia, palid oaspe,
Ce n-are niciun rost pe-aceste locuri.
(Philostrat iese.)
Cu spada te-am peţit eu, Hippolyto!
Iubirea, ca vrăjmaş ţi-am cucerit-o;
Dar ziua nunţii noastre vreau să fie
Prilej de pace şi de bucurie!

(Intră Egeu, Hermia, Lysander şi Demetrius.)

Egeu:
O, slavă lui Thezeu, preaînaltul Duce!

Thezeu:
Ce veşti preabunul meu Egeu mi-aduce?

Egeu:
De Hermia vin, Doamne, a mă plânge,
Fiica mea, şi inima-mi se strânge.
Demetrius, apropie-te. Iată
Stăpâne, cel pe care eu, ca tată,
Copilei mele l-am menit de mire...
Lysander, vino-încoace: Vezi, o, duce,
Aceasta-a scos pe fata mea din fire.
Da, tu, Lysander. I-ai trimis aceste
Scrisori, şi-n nopţi cu lună, sub ferestre,
I-ai îngânat cu glas înşelător
Înşelătoare stihuri de amor;
Tu ai momit-o cu brăţări din plete,
Cu jucării, cu broşe, cu inele,
Cu vorbe fermecate şi preţioase,
Cu fleacuri, glume proaste, dar frumoase,
Solii primejdioase pentru fete.
Mi-ai scos din minţi copila-ascultătoare
Şi ascultarea ce-mi era datoare
Ai prefăcut-o-n oarbă răzvrătire.
De-aceea eu, stăpâne preamărite,
Fiindcă ea nu vrea să se mărite
Cu tânărul ce eu i-l dau de mire,
Aşa cum este legea din bătrâni:
Părinţii-s pe copiii lor stăpâni.
Să-mi facă voia, sau, dacă nu vrea,
Pe Thanatos de mire să şi-l ia!

Thezeu:
Ce spui, frumoasă fată? Eşti datoare
Să vezi un zeu în tatăl tău. El doar
Te-a înzestrat cu-al frumuseţii dar...
În mâna lui eşti ca un chip de ceară,
Ce-i porţi tiparu-n forma omenească:
El poate să-l păstreze-ori să-l zdrobească.
Demetrius e-un tânăr demn de tine.

Hermia:
Lysander e de-asemeni demn.

Thezeu:
Prea bine,
Dar e, Demetrius, mai prejos de tine,
Căci n-are-îngăduinţa câştigată
A celui care, Hermia, ţi-e tată.

Hermia:
O, de-ar vrea,
De-ar şti cu ochii mei să vadă tata!

Thezeu:
Să vadă ochii tăi cu judecata
Bătrânului tău tată, s-ar cădea!

Hermia:
Cer, duce, îndurare, cu-îndrăzneală,
Mă-ndeamnă feciorelnica-mi sfială.
Dar nu ştiu ce putere mă supune
Şi-mi dă-naintea îndurării tale
Curaj sfielii mele feciorelnice,
Să-mi spun pe faţă cugetele mele.
Doresc să ştiu la ce pedepse grele
Voi fi supusă, de mă-mpotrivesc
Să iau de soţ pe-acel ce nu-l iubesc.

Thezeu:
Ar trebui să mori, or să stârpeşti
În tine toate poftele trupeşti.
Întreabă-ţi dar, frumoasa mea copilă,
Pornirile ce-abia mijesc în tine
Şi sângele ce-ţi clocoteşte-n vine
Aşa zglobiu, şi dacă nu ţi-e milă
De anii tăi cei tineri să-i petreci
De-a pururi între zidurile reci
Ale-unui schit, în haine de vestală,
Slăvind în imnuri stearpa lunii pală?...
O, fericite de trei ori acele
Ce-şi stăpânesc pornirile, că ele
Sporesc alaiul sfintelor fecioare!
Mai fericită-i totuşi mândra floare8
Ce prin mireasmă-şi supravieţuieşte;
Pe spinu-i feciorelnic vezi cum creşte
Ursita sa tânjească şi să piară
În trista-i fericire, ca să moară.

Hermia:
Mai bine-atunci să cresc şi să tânjesc,
Să mor, - decât vreodată să-mi mânjesc,
Jertfind acestui tânăr viaţa mea,
Al cărui jug urât de l-aş purta,
Mi-ar umili şi cuget şi simţire.

Thezeu:
Ai încă patru zile de gândire,
Dar când Crai-Nou răsare - zi aleasă
De mine şi iubita mea mireasă
Spre-a ne serba unirea - te găteşte
De moarte, sau de nu, îndeplineşte
Voinţa părintească, sau în faţa
Altarului Dianei te închină,
Jurând că-n veci rămâne-vei străină
De dragoste, şi castă toată viaţa!

Demetrius:
Ascultă, mândră Hermia, povaţa
Măritului stăpân, şi tu, Lysander,
Nu cuteza să ceri ce nu se poate,
Că nu eşti nici iubit, nici n-ai dreptate.

Lysander:
Demetrius, dac-o iubeşti pe Hermia, şi tatăl
Iubitei tale te iubeşte, iată-l!
Însoară-te cu el! Şi lasă-mi mie,
Pe Hermia, fiica lui, soţie!

Egeu:
Mă iei în râs, Lysander! Da, el are
Iubirea mea, şi-i dărui tot ce am.
Copila e a mea, şi, prin urmare,
I-o dau acestui om de nobil neam.

Lysander:
Eu, duce, sunt de neam bogat la fel,
Şi sunt iubit mai mult decât e el.
Norocul mi-a surâs mereu şi-n toate,
La fel cu-al lui, de nu mai mult chiar, poate.
Un lucru însă meritul mi-l creşte:
Căci Hermia pe mine mă iubeşte.
Cum deci să las eu drepturile mele?...
Demetrius a izbutit să-nşele -
O spun aci - pe fata cea frumoasă
A lui Nedar, Helena - şi o lasă
Acum să plângă şi să-i ducă dorul,
Căci ea-şi adoră şi-azi amăgitorul,
Şi astăzi îl iubeşte ca pe-un sfânt,
Pe-acest om crud, nedemn de crezământ!

Thezeu:
Mărturisesc c-am auzit şi eu
Vorbindu-se de-aceasta; gândul meu,
Demetrius, era dorit să-ţi ceară
O lămurire; dar mă-mpresurară
Atâtea treburi mult mai însemnate,
N-avui răgaz să mă-ngrijesc de toate.
Ci vino, tu, Egeu, şi tu, băiete,
Vreau să vorbesc cu voi mai pe-ndelete.
Iar tu, frumoasă Hermia, alege:
Ori îţi supui voinţei părinteşti
Voinţa ta, ori, de nu voieşti,
Vei fi jertfită după vechea lege,
Ce în Atena-i încă în fiinţă,
Şi-a cărei puternică sentinţă
Noi nu putem nicicum s-o îndulcim:
Sau intri-n schit, sau dormi în ţintirim.
Să mergem, Hippolyta mea! Egeu,
Demetrius, urmaţi alaiul meu:
Am trebuinţă să vorbesc cu voi
Asupra marilor serbări, şi-apoi
Purcede-vom aşa cum legea cere...

Egeu:
Supuşi noi te urmăm, şi cu plăcere!

(Thezeu, Hippolyta, Egeu, Demetrius şi oamenii curţii ies.)

Lysander:
Ei, dar ce-ţi păliră trandafirii
Obrajilor?

Hermia:
Din pricina mâhnirii
Că ochii mei, învăluiţi de nori,
Nu pot stropi aceste biete flori...

Lysander:
Vai, din mulţimea cărţilor cetite,
Din basmele ce-mi fură povestite,
Ştiu că iubirea când e-adevărată,
În cursul ei e-întruna tulburată
Şi foarte rare-s zilele-i senine...
De pildă-atunci când s-ar şti de toţi,
O mare deosebire între soţi
De naştere... Poţi plânge cu suspine

Hermia:
Când cel iubit e mai prejos de tine!

Lysander:
Când, altădată, iar, nepotrivire
De ani...

Hermia:
Când bătrâneţea se uneşte
Cu tinereţea, ce nenorocire!

Lysander:
Când unul din părinţi nu se-nvoieşte...

Hermia:
O, chin din iaduri! Să-ţi alegi bărbat
Prin ochi străini...

Lysander:
Sau dacă s-a-ntâmplat
Ca doi ce se iubesc să se aleagă,
Războiul, boala, moartea, lumea-ntreagă,
Toţi împotriva lor acum se-ncheagă,
Făcând norocul lor fugar să piară
Ca sunetul, ca umbra sau ca visul,
Ca fulgerul ce-o clipă scânteiază,
Că nici n-apucă cineva să-l vază,
Să-i strige: ,,Stai!" - şi e-nghiţit de-abisul
Întunecimii... Vai, aşa se duce
De repede tot ceea ce străluce!...

Hermia:
Dar dac-aceasta-i voia sorţii rele,
Să îndurăm şi noi primejdii grele.
Ca toţi iubiţii, - noi s-avem răbdare,
Că nu-i pe lume-amor lipsit de chin,
De gânduri negre şi de-adânc suspin,
De dor, de lacrimi şi de griji amare!

Lysander:
Un sfat cuminte, Hermia. Ascultă:
Am o mătuşă cu avere multă,
Avută-n ani, săracă în copii,
Ea stă la şapte poşte de aci
Şi mă iubeşte ca pe-un fiu al ei.
În casa-acestei vrednice femei
Vom merge şi ne vom căsători;
Acolo nu ne poate urmări
Urgia vreunui jude din Atena...
O, Hermio, mi-eşti dragă! Te strecoară,
Din casa părintească, mâine seară;
Te-aştept în crângul unde cu Helena,
Frumoasa ta prietenă, te-aflai,
Întâia oară la o sărbătoare
A unei mândre zile-ntâi de mai!

Hermia:
Lysander, jur pe arcul cel mai tare
Al lui Amor, pe agera-i săgeată
Cu vârful de-aur, pe cea mai curată
Şi albă porumbiţă a Cytherei,
Pe milostiva zână-a-mperecherii
Acelora ce se iubesc, pe-aleanul
Ce-o mistuia pe Dido, când vicleanul
Troian a părăsit-o, şi pe toate
Făgăduinţele de-amor sfărmate
Mai multe de bărbaţi ca de femei -
La miezul nopţii, mâine, vin unde vrei!

Lysander:
Te-aştept, iubito... Uite pe Helena!

(Intră Helena.)

Hermia:
Bine-ai venit, frumoasa mea Helena!

Helena:
Tu-mi zici frumoasă? Nu-mi mai zice astfel!
Tu eşti pentru Demetrius frumoasă,
Luceferi ochii tăi sunt pentru el
Şi vocea ta e mai armonioasă
Ca trilul ciocârliei, când păstorul
L-ascultă vesel, când dă-n verde-ogorul
Când vezi măceşul scânteind în floare
O! Dacă boala e molipsitoare,
De ce n-ar fi şi vraja frumuseţii?
Ţi-aş lua din ochi văpaia, nurii feţii
Şi armonia dulcelui tău glas.
Şi lumea, dac-ar fi a mea, te las
Pe-ntreaga lume să rămâi stăpână,
Demetrius al meu doar să rămână!
Învaţă-mă cum să-l privesc şi spune
Prin ce ascunse vrăji îl poţi supune,
Arată-mi taina frumuseţii tale...

Hermia:
El mă iubeşte, chiar de-i fug din cale,
Deşi mă uit la el urât...

Helena:
O, dacă
Aş şti cum să mă uit la el, să-i placă!

Hermia:
Deşi-l gonesc şi-l cert, el tot mă cere...

Helena:
Vai, plânsul meu nu are-acea putere!

Hermia:
Deşi-i arăt dispreţ, el mă slăveşte...

Helena:
Eu îl slăvesc, el mă dispreţuieşte.

Hermia:
Ce-s vinovată eu dacă-i nebun!

Helena:
O, de-aş putea şi eu la fel să spun!

Hermia:
Ascultă, şi fii veselă, Helena:
Eu şi Lysander părăsim Atena.
Când pe Lysander-ntâi eu l-am văzut,
Ce paradis oraşul mi-a părut!
Şi vezi, aşa puternic e misterul
Amorului, că-n iad îmi schimbă cerul!

Lysander:
Cuvintele acestea nu te mint:
Când mâine, în oglinda apei clare
Îşi scaldă Hebe faţa ei de-argint,
Stropind câmpia cu mărgăritare,
Pe lângă zidul falnic al arenei,
Ne furişam prin porţile Atenei...

Hermia:
Şi-n poieniţa unde amândouă,
Pe stratul de brânduşe plin de rouă,
Ne hodineam în dimineţi senine,
Mă va-ntâlni Lysander-al meu pe mine.
Pe urmă, întorcându-ne privirea
De la Atena,
Şi vom cuprinde totul din privire
Să căutăm cu grijă, în neştire,
Prieteni noi, tovărăşii străine...
Tovarăşă de-amor, rămâi cu bine,
Te las, şi facă-ndurătorul Joe,
Demetrius al tău să-ţi intre-n voie...
Lysander, nu uita... De-acuma, cată
Să ne lipsim privirea însetată
De dragoste, căci noaptea va veni.

(Iese Hermia.)

Lysander:
Îmi ţin cuvântul, Hermia, să ştii!

(Iese prin dreapta. Hena se îndreaptă spre palat, în vreme ce cortina cade.)

Helena:
Cât poate fericirea să-i răsfeţe!
Nu-s mai prejos de ea în frumuseţe.
Dar ce folos? Demetrius nu se-ncrede
În ce ştiu alţii, 'n ce Atena vede.
Robit de ochii Hermiei se-nşală
Cum eu, robită lui, cad în greşeală.
Din tot ce-i josnic, găunos, din pleavă,
Iubirea făureşte-un chip de slavă.
Ea nu cu ochii vede, ci cu gândul.
Închipuindu-l orb, înaripându-l.
Pe Cupidon, ştim că smintită pripă
Stă-n ochii lui legaţi, pe-a lui aripă
Iubirea, ştim cu toţii că-i un copil;
Se-nşală şi orbecăie umil,
Precum ştrengarii care jură-n şagă,
Nimica de iubire nu o leagă.
Când n-avea ochii Hermiei în minte,
Mă amăgea-în potop de jurăminte.
Dar i-a simţit aprinsa ei văpaie,
Şi tot potopul s-a-nmuiat în ploaie.
Demetrius va afla din gura mea
Că mâine va fugi iubita sa.
Şi mâine-i va porni în căutare,
Aflând prin mine-această taină mare.
Mă voi alege doar că-l voi vedea,
Tot căutând-o pe rivala mea!

(Iese.)