| "Acum îl duşmănesc de moarte pe Amadís de Gáula dimpreună cu toată droaia nesfârşită a neamului lui; acum mi-e urât de toate istoriile lumeşti cu cavaleri rătăcitori; acum îmi dau seama de nerozia mea şi de primejdia în care m-a aruncat citirea ăstor cărţi; acum, din mila lui Dumnezeu, venindu-mi mintea la cap, mă îngrozesc de ele." (Miguel de Cervantes y Saavedra - Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha) |
Ediţia mea e din '57. Cartonată. Şi, dacă o deschid azi, e numai pentru că m-am contaminat de încântarea altcuiva. Sau pentru că, imagistic, cel puţin, cuplul Don Quijote - Sancho se cere deconstruit. Te cheamă, parcă, în jocul lor cu mori de vânt, comori îngropate, domniţe frumoase şi eterice, insule îndepărtate, care aşteaptă să le ia în stăpânire un cavaler rătăcitor.
Nu am de gând să intru în chestiunea modernităţii capodoperei cervantine. Ea este evidentă. Don Quijote, nobilul scăpătat şi famelic, principialul îndrăgostit de noţiuni abstracte ca onoarea, iubirea, curajul pe timpuri de foamete cruntă şi mizerie omenească revărsată în şanţuri ce însoţesc fiece potecă, înnebuneşte din cauza cărţilor. Citeşte prea mult, se confundă cu Amadís de Gáula, tânjeşte după aventură şi, atunci când ea lipseşte din lumea lui concret împărţită în datorii financiare şi creditorii prea puţin impresionaţi de blazonul cavaleresc, şi-o inventează. Don Quijote nu se descurcă foarte bine cu realitatea. Motiv pentru care o deformează. Dintr-o mârţoagă face un bidiviu, dintr-o femeie obosită şi poate puţin vulgară, o Dulcinee a visurilor lui - eminamente "dulce" şi străină de hachiţe omeneşti. Din Sancho Panza îşi face scutier. Sancho, opusul lui Don Quijote, e un creştin rotofei şi cam din topor, materialist până în unghii, mâncău, cert mai ataşat de toanele şi carnea femeii reale decât de spiritul frumoasei plăsmuite. Sancho nu e un Samwise Gamgee, dispus să-l poarte pe Frodo în braţe, ca să-i uşureze povara. Nu. E un tip mercantil şi cu picioarele pe pământ care, dacă tot nu-l poate smulge pe hidalgo din nebunia lui, îşi tot face socoteala cum să profite de pe urma ţicnelii stăpânului. Nu prea-i iese. În principal, Sancho se alege cu ciomăgeli şi sudalme destinate cavalerului, dar, cum e un optimist din fire, sau, cel puţin, aşa pare, se complace în jocul lui Don Quijote, în ideea unei recompense care tot va veni ea, odată şi-odată...
Toată lumea ştie cum arată perechea asta caricaturală. Cavalerul - înalt, emaciat, cu braţe şi picioare uşor dezarticulate, lancea fremătând de zvonul atacului, mustăţile răsucite, nasul hispanic, figura demnă şi capul plin de născoceli una mai abracadabrantă decât alta. Scutierul - mic, îndesat, etern înfometat, şiret, prea puţin impresionabil, călărind un măgar la fel de puţin nobil, cu un zâmbet de om sănătos, pofticios şi deloc consumat de demonii închipuirii. Antagonici. Desincronizaţi. O struţocămilă. Intelectualul care nu se poate reconcilia cu lumea decât proiectându-i o variantă ideală şi hedonistul îndrăgostit de lumea micilor oportunităţi, a eschivării, a satisfacţiei de a fi mai şmecher, mai iute, mai descurcăreţ ca altul. Ce au ei în comun? Cam... totul.
În conştiinţa publică, imaginea lui Don Quijote şi a lui Sancho e una profund umoristică. Arată ciudat şi nu seamănă neam. În fapt, ei sunt variante de răspuns ale aceleiaşi întrebări. Cavalerul e un idealist, iar scutierul un sceptic. El iubeşte lumea aşa cum e pentru că nu şi-o poate imagina mai bună, la fel cum Don Quijote preferă să lupte cu morile de vânt decât să poarte orice fel de bătălie reală, neaureolată de nobleţurile statutului lui de erou de poveste.
Azi am recitit ultimul capitol, cel în care Cervantes îşi scutură eroii de orice urmă de parodie. Într-o dimineaţă, don Quijote, cavalerul care şi-a pierdut minţile citind roman după roman, se trezeşte cu toate doagele la locul lor. Se uită în jur, îşi dă seama că numele lui real e Alonso Quijano, că e scăpătat şi nu foarte tânăr, că în locul armăsarului în curte îl aşteaptă priponită o gloabă, că aventurile cu smalţ de glorie orbitoare nu există decât în cărţi, că femeile, mai devreme sau mai târziu, îşi pierd dulceaţa Dulcineei şi încetează să se comporte ca zânele din poveşti, ba mai mult, se îngraşă, devin cicălitoare şi foarte strânse la pungă. Don Quijote, cel sănătos la cap, vede că lumea e urâtă. Se leapădă de cărţi. Se leapădă de poveste.
Este momentul în care Sancho, scepticul, etern exasperat de fantasmagoriile stăpânului, se contaminează de nebunia din pricina căreia a avut atât de mult de pătimit. Când îl vede zăcând, răpus de viziunea realităţii fără blazon, Sancho îi propune cu înfrigurare lui Don Quijote noi aventuri în aceeaşi cavalcadă a imaginaţiei. Acum nu se mai complace, ci se străduieşte să alimenteze, la Don Quijote, acel "ceva" pe care îl ura mai mult - nebunia lui, lipsa de spirit practic, încăpăţânarea de a picta totul în culori mai suave şi tonuri mai dulci. Sancho încearcă tot - evocă luptele cavalereştii, nurii Dulcineei, biruinţa ce va să vină. Toate lucrurile în care nu crede. De unde vine această neaşteptată convertire la idealism? Din înţelegerea profundă că, fără fantasma lui, fără cărţile şi utopia care fac să-i zumzăie fiinţa, don Quijote va muri. Va muri de supărare că lumea e urâtă. Va muri ca un om întreg la cap, care nu face faţă unei realităţi care l-a scos de mult din cărţi. Iar Sancho, cel care nu face, de felul lui, nicio concesie imaginarului, nu poate să accepte aşa ceva.
Întotdeauna am crezut că iubirea lui Sancho pentru don Quijote, cea ivită târziu, greu şi atât de anapoda, e una din cele mai frumoase din câte s-au scris vreodată. E un tip special de iubire - aceea care te poate face să-ţi doreşti să salvezi lucrurile pe care le urăşti la cineva drag, pentru că din ele se alcătuieşte lumea lui. Pentru că sunt importante pentru el. Un lucru care, de obicei, se întâmplă numai în literatură...
Metamorfoza lui Sancho e una care a scăpat de celebritate. Cititorii de pretutindeni o ignoră aproape cu desăvârşire. În istoria literară, el e personajul etern exasperat de nebunia stăpânului. Atât. Nimic mai mult. Un om mic, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Superficial şi fără imaginaţie. Cred că la fel de puţină lume ştie că don Quijote moare, la sfârşit, după ce-şi face testamentul şi se îngrijeşte, ca un om cuminte, de fiecare slugă şi fiece suflet din casa lui. Liniştit, în patul lui, ca un bun creştin, aşa cum, după spusele logofătului, n-a mai murit niciun cavaler "în vreo carte cu istorii cavalereşti".
Ce se alege de Sancho, după însănătoşirea şi trecerea dincolo a cavalerului, asta nu mai ştim. Nu ne spune povestea. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, v-aş spune că şi-o fi luat lumea-n cap şi s-o fi dus pe coclauri, în căutarea altui nebun pe care să-l poată sluji până la sfârşitul zilelor. Dar aceasta nu e, fireşte, nimic mai mult decât o biată plăsmuire...