Eu, Ishmael

Există câteva lucruri care-mi sunt profund... antipatice. Un anume adeziv de mochetă, răutăţile gratuite şi obsesia aparent virală a adevărului absolut. Toate trei îmi produc alergie. Dacă în ceea ce priveşte adezivul, însă, am învăţat să mă descurc cam de prin 1996, prin cultivarea unei reticenţe faţă de spaţiile mochetate suspect, celelalte două îmi pun, în continuare mari probleme. Cu veninul împroşcat la întâmplare nu am ce să fac. Există şi nu e remediabil. Cu adevărul totalitar, însă, am o problemă de fond. O problemă de înţelegere. Inclusiv literară. Sau, poate mai bine spus, metatextuală.

Ca să fiu puţin mai clară, după un paragraf întreg de teorie tapetată cu abstracţiunile aferente, am să mă folosesc de puterea exemplului. Nu suport proclamaţiile de la catedră care ne învaţă că "romanul x este despre subiectul y", că un personaj e de fapt aşa şi nu aşa, că un autor "a vrut să spună asta..." sau că "aşa ar trebui citit".

Şi mai concret, ideea lecturii unice mă înfioară mai ceva ca un crivăţ sănătos într-o aparent paşnică zi de primăvară. Presupun că e o chestiune care ţine de istoria mea personală. Îmi evocă epoca de tristă toceală a comentariilor dictate în clasă unor învăţăcei variabil de conştiincioşi, a căror capacitate de interpretate era lăsată să se veştejească în legea ei. Proza sau poezia în cauză era despre iubire, sau revoltă, sau identitate, sau injustiţie socială, sau căutare, sau devenire, sau evadare, sau dezamăgire pentru că "aşa zicea doamna". Sau domnul.

OK, timpurile acelea au trecut. Nu şi convingerea unora, câteodată, de ce să nu recunosc, fascinantă pentru mine, că ştiu exact ce au vrut să spună Tolstoi, sau Flaubert, sau T.S. Eliot, sau Cervantes, sau Tagore, de parcă ieri dimineaţă ar fi stat împreună la un ceai şi ar fi mestecat problema ca pe un banal fursec cu stafide. Ştim sigur că Hamlet mimează nebunia, pentru că aşa ne spune chiar el (trebuie să-l credem, însă, pe cuvânt sau să ne punem problema că, la un moment dat, chiar îşi pierde controlul şi o ia, autentic, pe-alături?). Ştim sigur că pe Ishmael din Moby Dick îl cheamă Ishmael, că aşa începe cartea - "Call me Ishmael" (oare ne spune cum îl cheamă sau cum ar vrea să credem că-l cheamă? Trebuie să avem încredere în tot ce spune naratorul sau să medităm asupra faptului că ne dă, din start, un pic de mână liberă, că ne îndeamnă să ne îndoim de spusele lui?). Ştim sigur, atunci când autorul ne descrie o grădină, că se referă la o grădină concretă? Nu cumva e o metaforă a Paradisului, sau reprezentarea metonimică a unui continent, sau sugestia unui spaţiu imaginar, ca o Arcadie, sau un labirint distorsionat, sau un Infern deghizat, sau altceva? Ceva... la care nu ne-am gândit până acum. Poate că o operă aparent moralizatoare e, de fapt, o satiră. Poate că într-o odă stă tolănit un pamflet. Poate că vocea autorului nu e a naratorului, ci a cine ştie cărui personaj secundar. Poate că autorul e mai deştept ca noi. Poate că textul are mai multe paliere de lectură. Poate că e despre mai multe lucruri în acelaşi timp. Poate că marea convenţie tacită a ficţiunii, jucăria asta incredibilă şi multifuncţională, este să nu crezi pe nimeni pe cuvânt, niciodată.

Recunosc că ador speculaţia. Chiar şi când e elucubrantă. O iau în calcul. Îmi place să descopăr originalitatea unei interpretări noi sau justeţea alteia mai vechi. Îmi place literatura din marginea Literaturii atunci când e inteligent argumentată, frumos scrisă şi... cumva, modestă. Umilă. Mai exact, îmi place modestia asumată a cititorului conştient de faptul că nu ştie totul, dar curios să-şi confirme sau să-şi demonteze o teorie, o intuiţie, un tip de lectură. Din două motive. Primul ţine de faptul că-mi place să văd cum o scriere bună generează sens, polemică, interpretare la zeci şi poate sute de ani de la alcătuire. E un test pe care-l trec creaţiile care ştiu să vorbească fiecărei generaţii pe limba ei. Sau, şi mai bine, fiecărui individ în funcţie de sensibilitatea şi inteligenţa proprie.

Al doilea motiv ţine de faptul că, atunci când vine vorba de cărţi, îmi plac lucrurile subtile. Nu întotdeauna doar albe, nu întotdeauna doar negre. Şi-mi plac cei care, prinşi de poveste, văd dincolo de laţul ei fin şi nu iau totul ad litteram. Pentru ei, cred eu, jocul e mai frumos şi povestea mai incitantă. Pentru ceilalţi... viaţa e mai grea. Dacă avem pretenţia să ştim exact cine e şi cine nu e nebun, îndrăgostit, de vină; care e tema exactă a cărţii şi ce-a vrut să spună, întocmai, autorul... mă întreb ce facem cu Ulise al lui Joyce. Sau cu V. al lui Pynchon. Sau cu tot ce înseamnă scriere modernă şi postmodernă. Ce facem cu utopiile, cu alegoriile, cu pastişa?

Nu ştiu.

Realitatea e că... pur şi simplu nu ştiu, sau că nu aş avea în veci curaj să spun că o creaţie de Borges, sau de Edgar Allan Poe, sau... chiar şi de Rabelais e despre un singur lucru. Acela pe care l-am identificat eu.

Există un roman de Thomas Hardy care se cheamă Jude Neştiutul. Jude the Obscure, în original. Eroul principal, Jude, e prezentat ca un personaj valoros din punct de vedere intelectual, care nu accede la studii universitare şi recunoaşterea care i s-ar cuveni din cauza unui claustrant context social. E sărac, nu are relaţii, nu e niciodată la locul potrivit în momentul potrivit. În loc să-şi valorifice talentul, Jude hrăneşte porcii şi suferă, până la sfârşitul romanului, de frustrare. Iar cititorul, în cele mai multe cazuri, suferă cu el. Asta dacă îl crede pe cuvânt. Pentru că, altfel, spectrul opţiunilor se lărgeşte. Poate că Jude nu avea suficientă ambiţie. Sau poate că, pur şi simplu, nu era atât de talentat.

De câte ori dau de câte-un diagnostic literar exprimat cu morgă doctă şi garnisită cu bibliografii de complexitatea tratatelor de medicină, mă gândesc la Jude. Acel Jude pe care eu nu l-am crezut pe cuvânt.

Vorba lui Oscar Wilde, care iubea echivocul, paradoxul şi tot ce avea, pe lume, măcar două înţelesuri, adevărul nu e niciodată pur şi arareori simplu. În lumea mea, cuvintele astea au avut, întotdeauna, valoare axiomatică. Lumea e mare, însă, aşa că mă înclin de pe-acum, în chip de salut, către cei pentru care ele nu sunt decât o biată supoziţie...