Acum câţiva ani, în Irlanda, m-am străduit inutil, timp de o săptămână, probabil una din cele mai frumoase pe care le-am trăit, să-mi aduc aminte cine a scris Pomul de Crăciun. Ştiam că e irlandeză, dar nu mai ştiam cum o cheamă. Şi, dat fiind că Pomul de Crăciun e un titlu de o banalitate frecventă ca infecţia virală şi pe imdb, şi pe Wikipedia, şi pe contemporarywriters, nu am chinuit net-ul cu o căutare inutilă. Plus că am uitat, mi-a ieşit din cap. Irlanda mea, cea de-atunci, a rămas teritoriul altor scriitori şi al unei "eu" care râdea prea mult ca să mai aibă timp să-i citească...
Povestea lui Jennifer e despre Constance. Constance Keating scrie. Scrie, acasă, în Irlanda, mai multe lucruri în acelaşi timp. Îi scrie lui Jacob. Jacob Weinberg.
Constance şi Jacob s-au iubit o vară, în Italia (da, cartea e plină de clişee, unul dintre ele e cel al iubirii solare din spaţiul cu artă şi oameni bronzaţi). Constance şi Jacob au o fiică, abia născută, despre care Jacob nu ştie. Va afla despre ea din scrisoarea lui Constance. Dacă ea o să o termine. Pentru că Sărbătorile lui Constance sunt foarte pline. Trebuie să-i scrie lui Jacob, trebuie să-şi termine cartea care s-o facă să nu-i pară rău de toate cărţile pe care nu le-a scris, trebuie să petreacă un Crăciun memorabil cu fiica ei. Pentru că e primul. Şi pentru că e ultimul. Constance Keating, care vroia să devină scriitoare, care e tânără, care e mamă, care l-a iubit pe Jacob, care şi-a dorit multe lucruri, moare de o maladie care nu sună bine nici măcar în cărţi.
Clişeul poveştii tragice de Crăciun e ca prăjiturelele de casă în pungi cerate, de plastic. Produs de serie, glazurat cu melodramă, la care hohotesc gospodinele. Şi citind-o pe Jennifer Johnston consumi lejer trei pachete de şerveţele. Dar nu e nimic ieftin, nimic forţat, nimic vulgarizant în moartea unei femei tinere, care a iubit, care a fost iubită, care nu ştie între ce şi ce să se împartă, în buza ultimului Crăciun.
Cred că de vină e scriitura. Cu juxtapuneri de planuri de o delicateţe niciodată răvăşitoare, întotdeauna copleşitoare. Complicate şi fragile ca pânza lui Arachne, aşa sunt poveştile ei. În majoritate neîntâmplate. Visate. Imaginate. Dorite, dar nepetrecute. Poveştile neîntâmplate cu fiica ei, care, cel mai probabil, o va cunoaşte din fotografii. Poveşti neîntâmplate cu tatăl ei, şi el un scriitor ratat, aparent rece şi neinteresat de o Constance care, şi ea, şi-a dorit să scrie şi a sfârşit, convenţional, în spatele unui birou cu multe hârtii, amânând la nesfârşit poveştile pe care acum nu mai are timp să le pună în pagină.
Vine Crăciunul. Şi Constance are mult de scris.
Vine Crăciunul şi fiecare zi e un pic mai grea, fiecare gest un pic mai lent, fiecare amintire un pic mai estompată, fiecare poveste un pic mai încâlcită, fiecare lucru un pic mai cu neputinţă de explicat, fiecare colţ de Italie un pic mai inaccesibil neînsoritului ei cer irlandez.
Nu mai ţin minte când am citit-o pe Jennifer Johnston. Ştiu sigur că nu de Sărbători. Poveştile de Sărbători, fie ele eterna reluare televizivă a seriei Home Alone sau scrieri clasice de sezon (am şi eu un suflet şi n-o să vă spun nimic de Dickens şi A Christmas Tale) sunt, într-o manieră nefericită, pilduitoare. Au... morală. Fii mai bun, mai cucernic, mai darnic, măcar acum, de Sărbători. Asta e ideea. Recuperează ce ai pierdut peste an. Învaţă din greşeli. Învaţă... ceva. Sunt lucruri simple, de cele mai multe ori spuse prost si patetic. Clişeistic.
Jennifer Johnston le spune şi ea. Tot clişeisitic. Dar bine.
Ţin minte clar că era a mea cartea. Am căutat-o mult, zilele astea, dar nu am găsit-o nicăieri. S-a rătăcit misterios. Se întâmplă, câteodată. Mi-o aduc aminte bine, însă, pe Constance. Niciodată disperată. Atât de des obosită. Mi-o imaginam în pulovere largi, cu părul blond cenuşiu şi ochii mereu puţin tulburi. Şi cu atât de mult de scris...
Nu mai ştiu cum se termină povestea. Cred că, de Crăciun, Jacob vine după fetiţă, dar e posibil să fi colaborat eu cu Johnston, oniric, poate, şi să fi scos finalul ăsta din joben. Ceea ce s-ar putea traduce prin faptul că, în spatele fiecărui Crăciun ratat, neîmplinit, dureros, poate, există şi amintiri frumoase ca o Italie însorită şi doi oameni cărora nu le e frig.
Cumva, nu mi s-a părut important. Ştiu sigur că nu se termină "bine". Şi că nu e nimic de învăţat. Nicio sentinţă. Nicio concluzie. Nicio pildă de băgat în buzunar. Niciun "Următorul Crăciun poate fi ultimul", à la Dickens. Mi-a plăcut că e aşa. De fapt, cred că asta mi-a plăcut cel mai mult. Lipsa rezoluţiilor. A justificării. A lui "nu am trăit degeaba". Senzaţia pregnantă a neputinţei, a cadourilor împachetate de o mână care nu mai e sau nu va mai fi. Senzaţia că eşecul, disperarea, boala, moartea sunt şi ele poveşti, chiar şi de Crăciun. Poveşti reale. Poveşti urâte. Gratuite. Din care nu înveţi nimic.
