Ai o batistă curată?

Am să încep cu mărturisirea care nu-mi face deloc cinste. Eu nu fac parte dintre cititorii Hertei Müller. E şi ăsta unul din cele o mie de lucruri care aşteaptă să fie remediate, într-un viitor insuficient de bine determinat.

Iar textul de azi, oricum, nu vorbeşte despre ceva ce am citit, ci despre ceva ce am văzut la televizor. Era aşa... O femeie mică, la propriu, de o fragilitate pe care, dincolo de silueta subţire, i-o citeai în ochi, în buzele care se încreţeau într-un tremur fin, copiat ca un refren de neliniştea degetelor lungi, venise să ia un premiu mare. Şi acolo, la Stockholm, concurând într-o atemporalitate a excelenţei cu Márquez, Lessing, Pamuk, Coetzee, Cela, Morrison sau Faulkner, Herta Müller a vorbit despre o batistă.

"Ai o batistă curată?". În întrebarea aceasta, repetată, obsesivă, rutinieră, reluată psalmodic în fiecare dimineaţă, jalonând zi după zi o copilărie fără multe cuvinte de alint, Herta Müller a văzut ghemuită stângaci duioşia mamei ei, grija ei de dincolo de vorbe, mângâierea care nu ajunge pe creştetul capului, degetele care clipocesc nervoase pe marginea unei emoţii care nu le deschide, larg şi furtunos, într-o îmbrăţişare.

Herta Müller a vorbit despre tandreţe. Deghizată în interes cu privire la igienă. Mută. Lipsită de expansivităţi. Despre tandreţea aceea care nu izbucneşte niciodată în cuvinte mari. Pentru că e timidă, temătoare, adâncă şi caldă, dar zăgăzuită de o pojghiţă rece care încremeneşte la suprafaţă, în corectitudine, aşa cum se încheagă cristalurile de gheaţă peste un ochi de apă.

Mi s-a părut de o delicateţe extraordinară. Mi s-a părut... de un curaj extraordinar. Herta Müller a vorbit despre singurătate, despre iubire, despre ce ne spunem şi ce nu ne spunem, despre efortul conştient de a face arheologie sentimentală, emoţională, cu răbdarea unui Schliemann care ştie că şi sub cea mai banală moviliţă de pământ se poate ascunde cetatea frumoasei Elena.

"Ai o batistă curată?". Zi după zi. An după an. Mereu la aceeaşi oră. Mereu la fel. Fără sens. Ca o cochilie goală. Mereu la fel. Mereu la fel... Ca un "ceva" care e mereu acolo. Care nu înseamnă nimic. Care înseamnă totul. Dacă într-o dimineaţă nu ar mai fi, lumea s-ar dărâma. "Ai o batistă curată?"

Herta Müller a vorbit... despre tandreţe. Pe măsură ce o ascultam, m-am trezit rememorând un gând, nu tocmai foarte vechi, nu tocmai foarte original. Cred că sunt puţine lucruri mai grele pe lume decât să taci lângă cineva drag, fără să ştii sigur dacă te aude sau nu.