Maggie of Shalott

Mă cam intimidează povestea de azi. Prima din 2010. Cu ea încep anul şi, da, fac şi eu parte din contagioasa categorie a superstiţioşilor - vreau să încep bine.

Mă gândeam, acum câteva zile, să scriu despre un personaj care-mi place, în perioada asta. La care mă îmi fuge mintea des. Problema e că sunt două. Şi că nu seamănă. Deloc. Sau poate că seamănă prea mult... Nu-mi dau seama.

Cu una (e o ea) mi-am propus să încep anul. Fiindcă e foarte puternică, energică, feroce, cumva, în vitalitatea ei. Este Maggie the Cat, din Pisica pe acoperişul fierbinte a lui Tennessee Williams. Puţine piese mi-au plăcut ca asta. Am văzut-o, prima oară, cu mulţi ani în urmă, pe vremea când textul lui Williams nu-mi spunea nimic. M-a interzis complet.

Maggie the Cat a fost şi va rămâne, în imaginaţia mea, o Elizabeth Taylor magnetică, profund nefericită, cu ghearele scoase, cu mai nimic de pierdut, cu o revoltă sănătoasă care o împiedică să accepte un mariaj placid cu Brick. E Paul Newman, în film. Blazat, accesorizat cu o cârjă şi cu un orgoliu bandajat pe toate părţile, care-l îndepărtează de Maggie. Ego-ul în atele şi umilinţa unui cuplu care scârţâie din toate balamalele aferente nu o descurajează. Dimpotrivă. Din "ratări" succesive, ca la fotbal, se construieşte o furie felină, o imunitate la nefericire. Maggie refuză eşecul şi priveşte cu superbii ei ochi de lapis lazuli spre un viitor care trebuie să fie bun. Trebuie.

Ce orchestrează ea nu e un ritual de seducţie, de recucerire a unui soţ dezdrăgostit, ci un război în toată regula, cu ambuscade, cu urmăriri, cu bătălii, victime şi răniţi pe toate fronturile.

Maggie acuză, plânge, cere, reproşează, se descurajează, uneori, dar îşi revine repede, ca şi cum ar avea anticorpi la depresie. Oricine altcineva, în postura ei, ar aluneca în penibil. În ridicol. Nu şi ea.

Nici presupusa infidelitate homosexuală a lui Brick, nici dezgustul faţă de ea, pe care-l afişează cinic, nici argumentele în favoarea unei căsătorii de convenienţă nu o clatină din viziunea ei sănătoasă, din râvna ei de a fi fericită. E un personaj magistral. Tenace, provocator, flămând. În Maggie clocoteşte o poftă de viaţă extraordinară. E colacul ei de salvare. E o robusteţe interioară de care se contaminează şi Brick, în cele din urmă.

Într-un fel, e o trăsătură masculinizantă. Impune un contrastant fantastic cu feminitatea exacerbată a personajului, cumva prost asortată cu rezistenţa unui soldat de elită. Şi totuşi, Maggie, care nu e nici dulce, nici angelică, dar nici nu luptă calculat şi cerebral, ca un general de campanie, nu are o celulă, un por, un fir de păr, o silabă create la întâmplare. E ca o Galatee. Perfectă. Autentică. Vorace. Îndrăgostită până-n vârful unghiilor ei deloc blânde de viaţă.

Mi s-a părut, întotdeauna, extrem de tonică. Mi se pare şi acum. E un personaj la care-ţi face plăcere să te gândeşti. Genul care iese întotdeauna câştigător. Care priveşte mereu înainte.

Problema e, cum spuneam, că nu sunt ferm hotărâtă să scriu despre ea azi. Mă cheamă destul de mult şi pandantul ei. Desprins dintr-o legendă arthurică şi transformat în celebritate lirică de Alfred, Lord Tennyson. Se numeşte The Lady of Shalott, ca şi balada din care vine. Un personaj palid, consumat interior, care poartă pe umeri un blestem greu. Acela de a nu putea privi înapoi, spre cetatea din care vin larmă, miresme, şoapte şi vise.

Camelot se numeşte cetatea. Doamna îi soarbe cu nesaţ fiece mişcare privind mereu înainte, într-o oglindă în care vede reflectată... viaţa. Viaţa dintr-o cetate închipuită. E o imagine platonică. Da, te duce cu gândul la omul din peşteră şi la trupul de abur al oricărui adevăr. Numai că Tennyson merge mai departe şi, după ce-şi chinuie personajul, care se veştejeşte între ziduri de piatră, cu ochii pironiţi în oglindă, scoate un as din mânecă. Într-o dimineaţă, dinspre Camelot vine un cavaler blond, care fredonează o melodie fără sens. Doamna din Shalott a obosit. Nu, el nu va mai fi o umbră. Va avea păr, voce, chip, zâmbet şi încruntări reale. Când ochii ei se întorc, cumva cu fală, cu sfidare spre chipul lui Sir Lancelot, oglinda se sparge. Trupul ei, curând lipsit de viaţă, pluteşte viking pe valuri până în Camelot, pe o barcă în care el, cavalerul, îi descoperă şăgalnic şi exasperant de superficial frumuseţea de Ofelie prerafaelită.

Nu e nimic neconotat în versurile lui Tennyson. Cea mai puternică, poate, pentru mine, cel puţin, e încăpăţânarea trufaşă a acestui personaj, altfel atât de temător, de a privi înapoi. De a-şi asuma trecutul. Blestemul. Viitorul, implicit, pentru imaginea (reală?), de câteva clipe, a chipului unui necunoscut. Sau nici măcar. Sunt câteva clipe de viaţă scoasă din oglindă. Câteva clipe de autentic. Curajul ei ţine tot poemul legat, vibrant, dincolo de orice arhetip şi de orice lectură livrescă. Doamna din Shalott priveşte înapoi, hotărâtă să nu mai vadă umbre.

Îmi place. Aşa cum îmi place şi Maggie, pentru care trecutul nu contează. În felul ei, şi ea refuză să se îmbolnăvească de "umbre". Una pierde, alta câştigă. Una priveşte înapoi, cealaltă înainte. Remarcabile sunt, însă, amândouă şi amândouă trăiesc cu un curaj nebun, îmbătate de idee, de materie, de "a trăi", de "fie ce-o fi", de voluptatea de a vedea oglinda spartă şi cioburile aruncate la gunoi.


Dacă e ceva ce nu dădea bine la Liz Taylor, în filmul din 1958, vocea era. Vocea ei un pic prea subţire, care nu avea forţă, în care nu se vărsa personalitatea incandescentă a privirii de lapis. Şi totuşi, când Maggie-Elizabeth strigă Maggie the Cat is alive! I'm alive!, vocea ei, puţin tremurată, puţin ridicolă, chiar, îţi dă fiori comparabili numai cu tăcerea satisfăcută a frumoasei din Shalott, când i se crapă oglinda.

La ele mă tot gândesc. Nu ştiu despre care să scriu. Chiar nu ştiu.