Mâna care citea

E una din ultimele amintiri frumoase pe 2009. Chipul aproape striat al femeii în mantie roşie, cu ochii mici, mijiţi printre şuviţe sure de păr adunat sub tuşe de vopsea aurie. În braţe ţine un ditai ceaslovul, peste care se apleacă, din întunericul care o acoperă ca o pelerină de umbre. Singură mâna ei, cea care urmăreşte slova, e înveşmântată într-o lumină caldă. Numai ea. Numai mâna care citeşte.

Proorociţa Ana, de Rembrandt, e tabloul meu favorit de la Rijksmuseum, din Amsterdam. Am aflat lucrul ăsta relativ de curând. Cunoştinţele mele despre artă sunt firave şi complet lipsite de altă pretenţie în afară de interesul inocent al ageamiului.

Mă uit la pânză fără să disting chipul femeii. O femeie bătrână, alcătuită din vrafuri - vrafuri de înţelepciune. Din cărţi adunate în cutele unei frunţi abia schiţate. De ce-o fi pictat-o aşa?

Poate că figura ei nu e importantă. Poate că nu contează dacă ochii ei sunt verzi, sau castanii, sau albaştri, sau dacă lucesc cenuşiu. Nu în ei stă identitatea ei. Fiinţa proorociţei, raţiunea ei de a exista respiră în mâna care citeşte. Metonimică. Zbârcită. Nu tocmai graţioasă. Degete scurte, adunate, pătate, poate, de vreme, ascunse în mănuşa pielii vălurite ca mătasea şifonată. O mână dezfrumuseţată, căreia îi simţi buricele degetelor asprite de fila prăfoasă pe care o întoarce, şi o întoarce, şi o întoarce, şi iar o întoarce, până când pielea devine galbenă, ca fila, se scorojeşte, se topeşte sub lumina opaiţului, foşneşte uscat, ca hârtia, miroase a carte veche, a contur de literă împiedicat sub o unghie tocită ca un cotor.

Mâna proorociţei Ana e aureolată, ca şi cartea din care lumina pare să vină. Poate e o lumânare în spate, poate flacăra pâlpâie şi revarsă o rază artificială asupra ei, de fapt. Nu contează. Rembrandt n-a pus-o în tablou. Lumina e prinsă între paginile cărţii, acolo unde s-a oprit mâna femeii, mâna care citea, care vedea mai bine ca ochii ei verzi, sau castanii, sau albaştri, cine să-i mai ştie.

Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Îmi aduc aminte că mi-am atins, inconştient, degetele unele de altele, dezarmant de neştiutor de netede. Mi-am imaginat cum trec ele, fără să declanşeze nicio alarmă, peste lumina zgrunţuroasă din tablou, cum îl simt şi-l încredinţează plăpândei memorii dermice. Cum îngroapă apoi, dincolo de ochi, nu o imagine, cât o idee frumoasă, de care nu vor să se despartă prea curând.

A doua zi mi-am cumpărat o carte nouă.