Jurnal de Crăciun

25.12.2001

M-am trezit de vreo două ore. Ninge cu fulgi mici şi apatici. Probabil Mihaela, de exemplu, ar zice că ninge cu fulgi prichindei şi jucăuşi. Fiecare după cum se simte, nu? Ceaiul de tei de aseară e rece şi cana s-a lipit de noptieră. Pijamalele groase de prosop, alea roz strident (care mă fac să arăt de 12 ani) mi-au absorbit transpiraţia. Termometrul a scăzut către 38 şi jumătate. Ochii, buzele şi limba fierb la foc mocnit. Mama mi-a adus altă cană cu ceai fierbinte şi a pus şi un pic de scorţişoară. Răspândeşte un miros de sărbătoare. Şi tot mama mi-a lăsat pe noptieră un CD cu colinde, să mă scoată din monotonie. Nu din pat, căci nu mai aştept de mult minunea care să mă scoată din pat şi din casă.

E prima zi de Crăciun. Îţi zic eu ţie, parcă n-ai ştii. Am notat în carneţelul ăla vechi, mâzgălit şi pătat cu vin zilele de pneumonie, dar n-am reuşit să ajung decât până la trei şi m-am lăsat păgubaşă. Tuşesc din când în când, puternic, cu spută eliberatoare, de parcă aş vrea să dau afară tot. Tu (şi mă simt ciudat să mă adresez ţie ca unui prieten) ştii câte ceva... Dar nu tot. Tu vorbeşti în cuvinte multe, mari şi rotunde, ca şi lacrimile sau hohotele mele de râs. Râd, plâng, râd, plâng, parcă-s în carusel: sus, jos, sus, jos. Vorbesc puţin. Dar privesc pe fereastră jocul copiilor, săniuşul, bătăile şi tăvăleala prin zăpadă. Aş da orice să ies un pic, să fac un bulgăr, să bătătoresc zăpada cu picioarele, să cad pe gheaţă şi să patinez. Să colind străzile, să mă minunez de brazii împodobiţi în şapte culori care nu se potrivesc, dar împodobiţi, de oamenii veseli de atâta îndopat, dar veseli, de copiii zâmbitori cu dinţi de ciocolată, dar zâmbitori. Am aproape 17 ani, doar ştii. Şi e primul Crăciun în care-s ţintuită la pat. Înghit pastilele amare. E aproape ora 12 şi trebuie să te bag sub pernă, că a venit soru-mea cu injecţia.

Nu m-a durut de data asta. Maria mi-a adus o portocală cam mare, de-abia am desfăcut-o. Eu i-am scuturat invidioasă zăpada de pe blugi. A fost afară. M-a întrebat:
- Mai ai febră?
- Da, am răspuns eu.
- Ia să punem din nou termometrul, mi-a spus ca un medic grijuliu.
- Îl punem, am spus cu jumătate de gură.
- Ia să facem şi injecţia, şi din nou aceeaşi grijă.
- O facem, am răspuns în silă.
- Ai mâncat ceva? Şi Maria părea chiar doctorul meu, nu studentă la Medicină.
- Nu, şi nu-ul meu a fost categoric
- Ţi-e foame? a continuat soru-mea pe acelaşi ton.
- Nu. Vreau să mă ridic din pat. Vreau să ies. Mi s-a luat, am izbucnit.

Apoi a intrat mama, îmbrăcată-n verdele bradului de Crăciun. Mama vorbea cu mine în timp ce soru-mea mă-nţepa.
- Ţi-e foame?
- Nu.
- Vrei s-asculţi colinde? Uite, ţi-am adus-o p-aia veselă, Jingle Bells.

Am râs de accentul mai degrabă franţuzesc decât englezesc al mamei.
- Ştii cum vorbesc engleză, da' vorbesc, nu? Mai ai febră? Mai are febră?
- Da, am răspuns şi eu şi soru-mea în acelaşi timp.
- Dormi, mi-a pus mama mâna pe frunte şi m-a privit cu ochi liniştitor de verzi.

După ce-au plecat mama şi soru-mea, a venit tata. Ce crezi? A adus bradul din sufragerie să-l admir. Am încercat să mă ridic din pat aseară şi-am ameţit. Mi s-a făcut negru-n faţa ochilor. Şi-am ajuns cu greu la baie de dimineaţă. Cred c-aş fi ajuns şi-n sufragerie, dacă nu m-aş fi trezit cu darurile de la Moş Crăciun în pat. Dar tata se ţine de glume, doar îl ştii. A îndesat bradul împodobit pe uşa mică, deşi mamaie îl cicălea. Două globuri roşii ca sângele s-au spart unul de altul pe holul îngust. Mama a măturat cioburile, bombănind, dar sigur îi venea să râdă. Tata şi bradul au ajuns în camera mea mototoliţi. Beteala atârna până pe covor, bomboanele de pom se bălăngăneau, şi tata avea o steluţă aurie în părul negru Şi mult sclipici de la globuleţe. Am râs cu tata mult. Apoi bradul şi-a luat locul în suport.

Locul meu e în pat. Am început din nou să ard, cred că m-am agitat prea mult. Of! Dar nu te las, stai liniştit. Ştii, are şi febra asta ceva aşa deosebit. Când corpul e atât de moale, mintea se-aprinde. Lucidă, începe să facă scenarii. Fir-ar! Ştii care e scenariul ei favorit, nu? Reîntâlnirea. Nu te face că nu ştii, să mă tragi de limbă şi mai mult. Ia caută-n paginile tale mai vechi. Din toamnă. Ai găsit? Mintea e şmecheră, ştie cu ce să mă momească. Dacă pun capul pe pernă şi mă las pradă ei, o să-mi facă o comedie romantică de sărbători cu happy-end. Şi eu vreau să uit de întâlnirea la banca dintre brazi, din spatele schitului. Acolo ne-am văzut prima oară şi acolo am hotărât să ne întâlnim de Crăciun, la 6 seara. De Crăciun, fiindcă vine acasă din Timişoara, unde e student la Arte Plastice. El poate să nu apară, eu nu pot s-apar. Cât m-am rugat să fiu în stare să ies din casă, dar boala nu ascultă de mine. Ea ascultă de propriul Dumnezeu. Şi eu scuip sânge. Şi pe mine mă arde-n piept. Nu ştiu dacă arsura e de la pneumonie sau de la agitaţia pe care o simt când îmi amintesc de el. Cum am fost atât de fraieri să nu schimbăm numerele de telefon... Am vorbit vrute şi nevrute şi a descoperit el cinci nuanţe diferite în părul meu, de la castaniu deschis la auriu. Dacă-ţi zic. Ne-am lăsat duşi de fantezie când am stabilit întâlnirea, fără să ne asigurăm că putem să dăm unul de altul. Şi acum, na, fantezia mă mănâncă. Dac-aş fi ştiut când m-a condus acasă şi m-a sărutat pe frunte şi pe obraz că n-o să-l văd acum... Şi, ironic, a avut şi-o expoziţie la Casa de Cultură. Icoane. Da, tot de Crăciun, am uitat să-ţi zic. Am văzut în ziar. De fapt, n-am spus nimănui. Dac-aş fi ajuns la expoziţie, l-aş fi găsit acolo cu privirea lui blândă, ascunsă de ochelari şi cu gropiţele din obraji la locul lor. Şi bineînţeles, nelipsitul surâs copilăresc. Mie îmi vine să plâng acum. Îmi picură nişte lacrimi pe obraz. Iar încep. Te las. Plânsul e al inimii, nu al minţii, şi nu-l pot scrie aici. Poate doar să las să curgă câteva lacrimi pe tine, dar ar fi penibil. Şi-aşa-s eu cam penibilă.

N-o să-ţi vină să crezi. Am plâns pân-a sunat telefonul. Mama a răspuns cu voce tremurată, apoi a urmat o pauză şi un strigăt de uimire:
- Da? Când? Felicitări, mami. Să fie sănătoasă! Cum să nu, venim şi noi... Da, mai pe seară. Las-o să doarmă. Să vă trăiască! Numai bine!

A născut Mihaela! Da. Mihaela, prietena mea. De la clasa de vizavi. Ţi-am mai scris despre ea. Toată lumea aştepta să nască după revelion. Uite cum se-ntâmplă lucrurile, când nu te aştepţi. Mama a dat buzna să-mi dea vestea: vărul meu are o fată de peste trei kile, grasă şi sănătoasă. Şi el are 19 ani, dar ce mai contează? Obrajii mamei sunt îmbujoraţi, bunica plânge de bucurie în camera cealaltă, că doar a devenit străbunică. Eu nu mai pot să plâng, dar am un zâmbet tâmp pe faţă. Toată suferinţa mea s-a împrăştiat ca zăpada proaspătă când sufli-n ea. S-a întâmplat o minune. Deşi foarte tineri, Mihaela şi Ioan au dat o şansă unei vieţi. Şi Dumnezeu i-a răsplătit: fata s-a născut azi, în prima zi de Crăciun.


PS: Dacă vreţi să împărţiţi cu cititorii LiterNet-ului o poveste despre Crăciunurile din amintire sau despre cele din vise, o aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice) pînă pe 27 decembrie 2009. Dacă ne place o să apară pe LiteNet.