Marius Conkan, Soporia şi distorsiuni din lumea vie

Citiţi un fragment din această carte.

Volumul de poezie al lui Marius Conkan, Soporia, apărut la Editura Vinea în 2009, despre care e vorba aici, este tipul de carte ameninţat cumva de extremele interpretării - ea poate apărea doar ca univers dificil, lipsit de confortul vizual sau lingvistic facil, populat cu figuri hibride, fantasme ale androginului, senzaţii extreme sau doar ca o carte destabilizatoare, un experiment de limbaj, o structură polimorfă, construită pe modelul coborârii în infern, dar mai ales a explorărilor cât se poate de directe ale acestuia. În mod ideal însă, acestei cărţi nu i se poate spune nici da, nici nu, pentru că ea e în primul rând o carte despre percepţia şi experimentarea pe propria piele (şi dincolo de ea) a hermafroditului, nu sub forma unui construct cultural însă, ci ca identitate asumată şi aleasă drept călăuză personală.

Cartea este tripartită şi, pe lângă animalele heraldice ale ospiciului de uz personal ("iepurele, calul, taurul şi mai presus de toate licorna pioasă"), poartă blazoane psiho-poetice bine definite: flori fete şi băieţi melodii şi cântăreţi, soporia şi entry for death; pe lângă marcaje ale unei regresiuni în propria interioritate, ele mărturisesc configurarea unor zone poetice proprii, zone de exorcizare, de redempţie şi vindecare care de cele mai multe ori rămân inaccesibile cititorului serafic, emotiv, căutător de metafore sau excesiv de cerebral. Interesant este şi faptul că la fel ca alte cărţi ale tinerilor poeţi actuali, şi aceasta pare a se apropia cu uşurinţă, lăsând la o parte extensiile avangardelor, cu deosebire suprealismul, mai degrabă de începuturile foarte vechi ale literaturii. Când scrie despre ţara Soporia, "ţara tristeţii şi a bătrâneţii ţara euritmiei şi a nebuniei", despre "cea de 28 de ani" care "ar coborî în iad", Marius Conkan ar putea la fel de bine să spună ca Ghilgamesh cel căruia Enkidu nu îi dezvăluie legea lumii subpământene pentru că s-ar porni pe plâns "Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns"; Marius Conkan ar putea să spună şi povestea visului în care tot Enkidu "mă apucă şi mă duse spre casa întunericului, spre casa de unde nu mai iese nimeni, spre calea fără întoarcere" şi tot el ar putea să ia parte oricând la o intimă descensus ad inferos şi, mai mult decât atât, la straniul ritual al haimakuriei în urma căruia Odiseu face spiritele din Infern să-i vorbească. Aici nu găsim nici vreun Odiseu, nici vreun Enkidu explicit, dar găsim o mitologie a reciclării, a tăişurilor, a extremităţilor şi marginalităţii, găsim aici metrosexualul, plasticul, gonflabilul, păpuşile, prezervativul, dar şi penele, epilarea, fardul, părul; sunt aici cuţitul şi lama, dar şi vânătăile, sângele, stomacul şi pântecul; lucrurile sunt tăiate, secţionate, sfâşiate, macerate, găsim mintea care imploră "să fie mâncată de vrăjitoare şi zmei", găsim un individ care nu trăieşte în negare, aşteptând epopteia paradisiacă, ci ia răul în piept ("răul a fost despicat", aflăm, dar uneori aflăm şi că "i have had enough"), şi-l asumă încercând să-i găsească strălucirea; de aceea el comite un gest teribil, nu al adulmecării sângelui, cum face Tiresias în Infern, ci acela al mâncării fardurilor - masca (iniţiatică, desigur) devine, aşadar, una cu personajul în cadrul unei lupte stranii, incredibil de tensionate, de organice, date oriunde, în interior, oricare ar fi el: psihicul, misticul, copilăria, strada sau bucătăria.

Toate acestea merg însă spre un gest major al acestei cărţi care pune la îndoială toate constructele psihanalitice majore; de la pătuţul cu plasă care devine ospiciu, până la regăsirea inelului de gnom, a înfrăţirii cu personaje teribile ca fratele Caliban Canibalul, numit şi eunucul, şedsâi, fratele morţii, asexuatul sau markon, Soporia e un poem care conţine, la cei 21 de ani ai autorului, un gest magic, acela de a-l speria pe Bau Bau, cel care "mi-a înviat iubirea pentru femei şi credinţa în zei", opunându-i-l pe maestrul Sopor; totul începe cu identitatea incertă, de nu fi nici băiat, nici fetiţă, dar se rezolvă cu intrarea într-un teritoriu asemănător cu cel din Labirintul lui Pan, unde se desfăşoară răfuieli cu sine, dar şi cu poeţii care nu-i cunosc puterea de coroziune şi redefinire identitată, căci, aflăm, "poezia neprotejată provoacă malformaţii genitale". Fie că vorbeşte despre animalul-pereche, despre metrosexual, despre întâlnirea înspăimântătoare a celui care scrie "alerg înăuntrul craniului meu cu craniul meu în mână" sau despre emopoezie, manechinul care pozează în faţa ratării sau "patria noastră" care "se rezumă la servilism prostituţie şi umilinţă", Marius Conkan îşi construieşte o intrare rapidă, tăioasă, versatilă; iar acestea sunt şi un fel de facultăţi ale poeziei sale instruite acid pentru supravieţuire.