Song about Jane

She Will Be Loved, Maroon 5. Am iubit piesa asta. Mi-am luat albumul aproape imediat cum a ieşit. Se cheamă Songs about Jane.

Jane... Gallagher.

Azi aveam în plan o poveste veselă. "Vrem o poveste veselă!" Aşa mi-a spus, relativ de curând, cineva apropiat. Şi cred că azi aş fi putut s-o scriu fără probleme. Dacă nu m-aş gândi la Jane. Sau poate că am s-o scriu... tocmai pentru că mă gândesc la ea.

Nu am vrut să scriu nimic despre Salinger. În parte pentru că urăsc stilul necrolog. În parte pentru că am scris deja despre Holden Caulfield, fratele mai mare al micuţei Phoebe, despre adolescenţa lui măcinată de complexul lui Peter Pan reflectat, în mod atipic, asupra unei surori mai mici. Dar nu am scris nimic despre ea, despre Jane Gallagher...

Ea nu apare în De veghe în lanul de secară... altfel decât în amintiri. Şi nu, nu e prietena lui Holden. Pe ea o cheamă Sally Hayes. E puţin cicălitoare şi foarte cu picioarele pe pământ. E reală. Drăguţă. Are pretenţii, cochetării, alinturi tipic feminine şi e de familie bună. Jane nu e aşa. Jane e un personaj dintr-o conversaţie.

E fata pentru care Holden Caulfield sare, fără motiv, la bătaie cu Stradlater, tipicul adolescent sportiv în faţa căruia nu are nicio şansă. E fata la care se gândeşte în peregrinările lui new-yorkeze, atunci când îi e dor de Allie, fratele lui mai mic, care a murit. E fata pe care nu o place mama lui. Care nu-l bagă-n seamă. Care nu spune ce are. "Sunt fete aşa, de la care nu afli niciodată ce se întâmplă." E fata pe care nu şi-o poate imagina întâlnindu-se cu Stradlater, în maşina lui Ed Banky. Jane Gallagher e ideea lui de fericire.

Celebritatea lui Salinger stă în Holden. În inocenţele, compromisurile, crizele, copilăriile şi devenirea lui Holden Caulfield. În maturizarea lui puţin aiurită, în felul lui de a fi, mereu la graniţa normalităţii. Mereu puţin outsider, mereu puţin... altfel.

În ziua de azi, Holden nu prea mai place. Adolescentul din cărţi e acum un pic mai cool, disimulează mai bine ca Holden, care îţi spune la două pagini cum e el "un tip laş", sau "pervers", pentru ca trei paragrafe mai jos să-şi spele onoarea cu "sunt un foarte bun jucător de golf". Toate nesiguranţele şi stângăciile lui sunt, însă, aceleaşi azi, ca şi în anii '40 şi, dacă Holden dansează jitterbug şi liceanul din literatura anilor 2000 nu dansează deloc, din principiu, asta nu înseamnă că sunt foarte diferiţi.

Mai devreme sau mai târziu, toţi adolescenţii îşi îngroapă complexele şi dansează. Fără să le pese de ce spun ceilalţi. Renunţă să se mai considere "perverşi". O scot în oraş pe Sally Hayes. Se căsătoresc, peste ani, cu o Sally Hayes. Şi, în tot acest timp, uită de ea. Uită de Jane.

Pentru mine, Jane Gallagher a fost întotdeauna o variantă de feminitate obscură şi aparte. Nu ştim mare lucru despre ea. Îi plac cărţile bune. Nu joacă bine dame. Străluceşte la tenis. Nu e frumoasă. Are un tată vitreg care abuzează de ea sau nu (e unul din eternele adevăruri niciodată întregi pe care Salinger le lasă în text parcă pentru a-ţi atrage atenţia că nu, nu ai cum să ştii toată povestea, numai Jane o ştie, numai ea).

Dar mai e ceva. Ceva al ei. Ceva care te face să-ţi doreşti să fii ea. Să fii Jane Gallagher.

"În ziua aceea, la cinema, Jane a făcut un lucru care m-a dat gata. Rula jurnalul de actualităţi sau ceva asemănător şi, deodată, am simţit o mână pe ceafă, mâna ei. Era un gest foarte neaşteptat. Vreau să spun că era foarte tânără şi aşa mai departe şi aproape toate fetele pe care le vezi mângâind pe cineva pe ceafă au douăzeci şi cinci sau treizeci de ani şi, de obicei, fac asta cu bărbatul sau copilul lor. Uite, eu de exemplu, fac aşa uneori cu soră-mea Phoebe. Dar dacă e vorba de o fată tânără de tot (...), e un gest atât de frumos, că te dă gata."

După ce închizi cartea lui Salinger, îţi dai seama că e posibil ca şi Jane, neimportanta, periferica, absenta Jane să fi devenit Sally Hayes a cuiva. O fată obişnuită. Poate frumoasă. Poate iubită, în felul acela casnic, obişnuit. Cred că ăsta e cuvântul... obişnuit. Mă gândeam, zilele trecute, că nu există un roman al adolescenţei feminine. Poate doar Bonjour, tristesse, de Françoise Sagan, dar acolo e altceva. Mai multă revoltă, mai puţine angoase. Există, însă, Jane Gallagher.

Fenomenal sau nu, iată că există un personaj iconic schiţat din două tuşe, din câteva amintiri. Fără voce, pentru că Jane nu vorbeşte niciodată în text. În ea există, însă, germenii acelei iubiri frumoase, la care visează adolescenţii, fără s-o recunoască în ruptul capului. Şi a fi Jane Gallagher e, probabil, pariul interior al oricărei fete care se distanţează, inconştient, dar ferm, de poza femeii bine ancorate în statutul ei social corect. Atât de "prietenă", logodnică, soţie... şi prea puţin iubită.

În taină, cred că, pe la şaişpe ani, sau poate chiar mai mult, toată lumea vrea să fie Jane. Jane Gallagher. Care era "altfel". Care nici măcar nu era frumoasă. Să fie Jane... a cuiva.

"Cu alte fete, când te ţii de mână, ai impresia că mâna lor parc-ar muri într-a ta sau îşi închipuie că tot timpul trebuie să-şi mişte mâna, de parcă s-ar teme ca nu cumva să te plictisească sau mai ştiu eu ce. Jane era altfel. (...). Cu Jane nu-ţi făceai probleme dacă mâna ţi-e transpirată sau nu. Singurul lucru de care-ţi dădeai seama era că eşti fericit."

În dimineaţa asta i-am ascultat obsesiv pe cei de la Maroon. She Will Be Loved. Songs about Jane. M-am gândit la Jane. La fata care, cel puţin în ochii unui Holden, face cât o mie de Sally Hayes. La ea. La mâna ei, în jumătate de mângâiere, în sala de cinema. La felul acela de a iubi care eludează convenţionalul. La "a fi altfel", pentru cineva. La adolescenţa mea proprie, împiedicată, ca a lui Holden, oripilată de perspectiva de a deveni vreodată o Sally. M-am gândit la Jane Gallagher. Altfel ca la şaişpe ani. Altfel. Lipsit de angoase.

Am scos-o din maşina lui Ed Banky. Şi m-am gândit la ea aşa, fără teamă de meliţa pragmatică a lui Sally, accesorizată cu o căsnicie comme il faut şi un Holden care visează la o alta. M-am gândit la Jane. Altfel. Iubită.

Mi-a dat o stare de bine.

Goodbye, Mr. Salinger! It's been great reading you.