Poveştile din geanta mea

Nu sunt multe. Şi nu le iubesc la fel. Pe unele nu le iubesc deloc. Altele îmi induc o ciudată melancolie pigmentată cu stridente păreri de rău. Câteva mi-au făcut bine.

Când se întâmplă (şi se întâmplă destul de des) să le apuce vorbăria, mă pun, mai mereu, în dificultate. De exemplu, în metrou. Îmi văd de treaba mea, aninată de unica bară la care am reuşit să ajung prin încrengătura potrivnică de mâneci de palton, când, din geanta mea, încep să se audă voci. De copii. De celebrităţi. De anonimi ca mine, purtători de diverse alte poveşti. O singură dată s-a auzit "Atenţie, se închid uşile!" (îmi trebuise pentru o emisiune prin care trecea, sonor, metroul şi înregistrasem nu ştiu câte variante, spre disperarea domnilor în uniformă, care nu ştiau sigur dacă vocea metroului e cu copyright sau nu).

Unii cred că aşa îmi sună telefonul. Alţii se sperie. Şi alţii se amuză copios. Câţiva mă atenţionează - "Aveţi un reportofon în geantă...". Am. Şi uit, frecvent, să-l blochez.


Acum sunt vreo trei-patru. Comatoase. Adică nu ies cum trebuie. Sau nu le vrea nimeni. Sau nu au relevanţă. Sau n-a fost să le fie. Din când în când, le dau Play. Ascult vocile din geantă. Le mut în agendă. Le împart pe bucăţele. Unele le pun în sms-uri. Altele devin status-uri pe Facebook. Câteva ajung aici. Sunt un compendiu al... meu şi o înşiruire de titluri pe o pagină.


În dimineaţa asta, am stat cu cineva la cafea şi la poveşti. Pe un ger nebun. Cu reportofonul deschis. La poveşti despre poveşti. Alea care ies şi alea care nu. M-am fofilat printre nămeţi pe urmă, până acasă. Cu o geantă grea pe umăr. Câteodată mi se pare că e plină de corpuri când inerte, când în plină zbatere, gata să sară din track 26, 27, 28... să se facă abur printre zimţii fermoarului care închide geanta şi să răbufnească zgomotos, colorat, zeflemitor, miezos sau şontâcăit într-o lume reală. Să existe. Să fie citite, auzite, arătate cu degetul, dezmembrate, atacate, înţelese, împărţite, să nu mai fie doar ale mele. Să nu mai fie atât de grele.


Locul meu de citit e plin de poveşti. Doldora. Ale mele şi ale altora. Şi ale noastre. În geantă le duc, însă, doar pe ale mele. Poveştile fără destinatar.


E mai cu seamă una, zilele astea. Povestea despre Anne. Anne Frank. Şi jurnalul ei celebru. Îl citesc în metrou. Îl reiau într-un inbox plin de umeri ridicaţi.
Citesc despre Anne. Întreb despre Anne. O mut pe Anne la mine în geantă şi fac din ea o poveste despre umanitate şi dezumanizare.

Nu prinde. O poveste cu Holocaust şi cu un copil care moare tragic, în buza păcii, pentru că nişte buni creştini i-au denunţat pe fraţii lor evrei care se ascundeau într-un pod, în iulie '44, nu are cârlig. Poate pentru că e atât de repetitivă. Şi de omenească. În fond, ne cam vindem aproapele puţin în fiecare zi. Nimic nou. Nimic senzaţional.


Podul compartimentat în care s-a ascuns familia Frank, la Amsterdam, are doar câteva încăperi. Goale. Nu au în ele nimic patetic. Nimic care să-ţi stoarcă lacrima de care nu vrei să te lipseşti. Nimic ostentativ. Nimic care să ţipe după conştiinţa ta.


Coada din faţa casei are o stradă şi jumătate. Uitasem. Mă ascult... mă reascult povestind despre ea pe reportofonul uitat deschis, azi dimineaţa, la cafea. Mă povestesc pe mine, plângând tare, pe 1 ianuarie. Am zbughit-o pe scări în jos, la Casa Anne Frank, într-un Amsterdam îngheţat ca Bucureştiul de-acum, şi nu mă ţin de plâns. Sunt în dreapta scării, între librărie şi toaletă. Caut un pachet de şerveţele şi încerc să mă recompun, înainte să mă vadă cineva.

Îmi aduc aminte faţa lui. 37-38 de ani. Probabil jenat, ca şi mine. Ne-am văzut cu coada ochiului greu de plâns, nu ne-am spus nimic. I-am întins un şerveţel. L-a luat şi a dat din cap. A mai stat trei secunde şi mi-a zâmbit scurt, făcând semn spre o fată blondă, cu o ediţie a Jurnalului lui Anne sub braţ, care îl caută dezorientată în librărie. E tot ce ştiu despre bărbatul care plângea şi el în dreapta scării, pe 1 ianuarie.

Apăs Stop.

Se fac trei săptămâni de când scriu despre Anne. Citesc despre Anne. Întreb despre Anne.

"Pentru cine faci povestea asta?"

Nu e pentru Anne. Povestea ei a spus-o ea. Nu e pentru necunoscutul pe care l-a doborât, ca pe mine, ideea unui copil vândut pe o bucată de margarină, sau poate mai puţin. Nici pentru eventualii cititori-auditori-amici-sau-nu-numai care ar oscila între gene mai grele spre coada ochiului sau sprâncene ridicate.
În mod sigur nu e pentru o mână de cuvinte în plus, lăsate să putrezească la mine-n geantă. În agendă. Pe reportofon. În mail-ul pe care nu l-am scris încă, telefoanele pe care am să le dau, înregistrările cărora sper să le dau un Play mai puţin solitar. Cândva. Poate curând.

"Pentru mine."


Sunt trei-patru. Şi nu le iubesc la fel. Prea puţin matern. Cu prea multe inocenţe de marketing. Timing. Networking. Unele vor supravieţui. Altele nu. Pentru câteva am să mă bucur. Restul mă vor mai bântui o vreme. Ca acum. Anonime.


Sub gerul ca de Amsterdam, uşa metroului se închide cu un icnet surd, în timp ce mâna mea pe jumătate îngheţată alunecă nefiresc printre paltoane şi alte mâini încotoşmănate. Când peronul rămâne în urmă, din geanta mea hurducată începe să râdă tare o vedetă de televiziune. Sub privirea austeră a paltonului gri, caut cu disperare butonul de Pause. Sau Hold. Sau orice va şterge momentul public, ca de ştiri, al poveştilor mele puse pe stand by. Paltonul îşi dă ochii peste cap, cu un oftat cenuşiu ca fibrele de lână care-i ţin de frig, în timp ce ochii mei urcă, înaintea vocii, dintre Play şi Rec, muiaţi într-un negru care se încăpăţânează să nu se aprindă, amar şi molcom, într-un roşu translucid.

"Mă scuzaţi. Am un reportofon în geantă."