Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întîlniri - De dragoste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fluturii


Monica Rădulescu

10.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când fluturii pornesc să bată cu putere din aripi, lucruri neobişnuite se întâmplă. Într-o fracţiune nemăsurabilă a unităţii de timp, Universul se poate schimba enorm. Abia târziu după aceea suntem în stare să observăm schimbarea, nicicum să-i înţelegem rostul sau să-i dibuim sursa.

În acea după-amiază de iunie, în înghesuiala obişnuită din faţa uşii secretariatului, printre vorbe multe şi foi de hârtie, nimeni nu a observat nimic. Se schimbau informaţii, pixuri, temeri. Ca înaintea oricărui examen important, eram cu toţii agitaţi şi aparent nelămuriţi, deşi ştiam cu toţii ce ne aşteaptă. Oricât de nouă era pentru noi susţinerea lucrării de diplomă, nu era totuşi un fenomen extraterestru şi aflasem din multe surse sigure cum se vor desfăşura zilele următoare. Când m-am strecurat prin mulţimea apăsătoare ca să-i dau ceva de scris nici măcar nu mă uitam la el. Eram atentă să nu scap ceva-ul pe jos şi să nu mă îndepărtez de uşa lângă care ajunsesem cu greu. Nu m-am întrebat nici de ce mă chinui să ajung cu pixul când mai mult ca sigur ar fi găsit altul mai aproape. Mă strigase şi eu mă duceam.

Miruna îl ştia pentru că erau colegi de câţiva ani, dar nu schimbaseră prea multe vorbe. Se întâlneau la cursuri, uneori se salutau. Auzeau unul despre celălalt din bârfe, cum se poartă în anii de studenţie şi nu numai. Nu-şi făcuseră o părere, nu erau conştienţi unul de celălalt, foloseau respectul şi indiferenţa necunoscuţilor.

După ce s-a despărţit de Mihnea a fost convinsă că totul a fost din vina ei. Dar a trăit la fel şi nici lumea din jurul ei nu se schimbase. Poate nişte bârfe proaspete, nişte şuşoteli pe la colţuri şi ceva mai multă nostalgie în ochii lui Mihnea. Acum şcoala se termina şi ei n-au să se mai vadă. Niciodată?

Cum îmi puteau trece atâtea prostii prin cap într-un timp atât de scurt? Încă nu reuşisem să străbat mulţimea şi să livrez pixul. Fusta albă de in era deja şifonată, părul mi se desfăcea, parcă mă dezintegram pe drum, în căldura înăbuşitoare. Mi s-a părut că a durat câţiva ani să ajung la el. Mă aştepta zâmbind, separat de mulţime de o energie protectoare şi răcoroasă. Apoi a luat pixul, şi-a scris numele pe foile pe care le ţinea în mână, mi l-a înapoiat cu un surâs şi s-a pierdut printre ceilalţi. Atât.

Miruna conducea prudent, prea încet pentru gusturile multora. N-o făcea intenţionat, era un stil propriu care o caracteriza şi în alte domenii. Şi-apoi de ce s-ar fi grăbit? N-o aştepta nimeni. Se uită la telefon cu ciudă. De ce n-o fi sunând, chiar n-are nimeni să-i zică nimic? De fapt, nici ea nu avea ceva de spus, dar ar fi găsit dacă suna. Şi cu Mihnea vorbea puţin la telefon. E adevărat că pe vremea aia minutele erau mai scumpe şi ei erau studenţi, dar parcă li se opreau vorbele proptite undeva pe fir. Preferau să-şi scrie pe hârtie, scrisori lungi de adolescenţi fără ocupaţie.

După ce-am terminat facultatea, n-am mai vorbit cu Mihnea ani de zile. De ce? Acum nu-mi răspunde la telefon nici dacă sun să-i spun 'La mulţi ani'. Nu-mi răspunde nici când sun de la un telefon străin, parcă ştie că sunt eu. Nu ne-am certat niciodată şi poate am greşit. Poate ar fi trebuit să ne ţipăm toate nemulţumirile, să izbim cu ele de pereţi, să trântim uşi şi să spargem vaze. Poate aşa tot necunoscutul dintre noi s-ar fi sfârşit şi acum am putea să vorbim. Au trecut ani de atunci şi între noi pluteşte inconsistenţa acelui moment. Ce însemn pentru tine? Nu ştiu, mi-a răspuns. Am coborât treptele de la metrou fără să ne privim şi ne-am urcat în metrou fără să vorbim. A doua zi ne-am ţinut de mână ca de obicei, deşi ştiam amândoi că nimic nu mai e la fel.

Miruna încetini. Luă telefonul şi cu ochii la drum, trimise un mesaj: "De ce nu-mi răspunzi la telefon?" Fără semnătură, fără explicaţii. Nu aştepta răspuns oricum.

Când intra în Azuga, telefonul a sunat scurt. Un mesaj. Inima-i bătea prea tare ca să mai poată aştepta să ajungă la Predeal. Cu un gest scurt şi neapreciat de şoferul din spate, Miruna opri maşina pe trotuarul din dreapta. Cu ochii pe telefon şi palmele umede, închise radioul. Butona telefonul febril, încurcându-se în cablul de la căşti. I se păru o veşnicie până când a ajuns la mesaj: "Vă informăm că în data de 15 ianuarie s-a emis factura cu numărul.."

Nu vom mai vorbi niciodată, o ştiu. Doar mesaje cu urări de bine de sărbători şi aniversări. Şi probabil nici astea foarte multă vreme. Întrebările nu mă vor lăsa să uit, oricât de fericită aş fi. Poate e mai bine aşa. De ce să uit doar pentru că voi iubi pe altcineva? N-ar fi corect.

Maşina se scurgea pe drumul negru, de iarnă. Conduceam încet, ca de obicei. În jurul meu, lumea se grăbea spre pârtii, veselă şi agitată. Am ajuns în Predeal înainte să-mi revin din visare. Centrele de închirieri erau pline de oameni, zăpadă din belşug, pârtia liberă deocamdată. Mi-am luat echipamentul şi m-am aşezat la o cafea. Aşa, ca să mă avânt pe pârtie cu mai mult elan.

Privea zăpada de parcă n-ar fi văzut-o niciodată. Cu ochii goi, cu gândurile departe, cu o pereche de schiuri alături. Era imposibil să n-o remarci, deşi nu făcea nimic, pentru că avea un aer atât de ciudat, liniştea dinaintea furtunii. În plus, era singură. O siluetă subţire, în costum foşnitor de schi, cu o cafea aburindă în mâini. Se ridică de la masă cu un efort vizibil. Se desprindea centimetru cu centimetru, de parcă s-ar fi smuls din rădăcini. Apoi ridică schiurile ca pe un copil şi se îndreptă cu pas hotărât spre pârtie.

Sus era ceaţă. Oamenii se distribuiau repede pe diverse pârtii, aşa că acolo sus era linişte şi destul de pustiu. Când ajung aici, sus, mi se strânge inima de teamă, de parcă n-aş mai fi coborât niciodată. Adrenalina umblă nestingherită şi-mi dă o senzaţie de fericire amestecată cu frică. În cele din urmă încep să alunec pe pârtie şi să mă îndepărtez de ceaţă, de frică, de gânduri. Pe la jumătatea drumului mă cuprinde extazul zăpezii, al brazilor şi al vitezei. Cad des, mă ridic râzând, mă feresc de oameni şi mă las purtată de schiuri.

L-am văzut de departe. Era cu spatele, dar l-am recunoscut imediat. Nici acum nu ştiu cum. Schia mult mai bine decât mine şi cobora repede, cu mişcări elegante şi precise. Mă grăbeam să-l ajung, să-i vorbesc. Ştiam că n-aveam nici o şansă şi căzăturile dese ar fi trebuit să mă oprească, dar n-au făcut-o. Am pierdut o mânuşă şi tot nu m-am oprit. Undeva pe drum, a ieşit soarele, dar vântul îmi făcea lacrimile să curgă. N-aveam timp să le şterg. În cele din urmă n-am mai schiat, ci m-am lansat kamikaze spre el. L-am izbit în plin, fericită. Îl oprisem.

Miruna râdea scuturându-şi părul de zăpadă. Căciula îi zburase la vreo 2 metri şi nu avea decât o singură mânuşă. El înjura printre dinţi, adunându-se de pe jos. Se întoarse spre ea încă înjurând, enervat de râsul ei. Miruna nu se ridicase. O dureau toate şi cel mai tare gândul că n-o s-o recunoască. "Tu erai? Vijelie, te crezi la olimpiadă? Hai, sus." Îi întinse o mână. Miruna îşi aminti brusc de mânuşa pierdută. Pentru ultima dată.

Fluturii sunt insecte din ordinul Lepidoptera. Au un ciclu de viaţă alcătuit dintr-un stadiu larvar de omidă, un stadiu inactiv de pupă şi un stadiu spectaculos de adult colorat sau nu. Când fluturii pornesc să bată cu putere din aripi, lucruri neobişnuite se întâmplă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer