Doctorul Jasen se strecura prin mulţime anevoie. Se grăbea şi prăpăditul de băiat de casă nu-i găsise nici o trăsură. Nu s-ar fi suit nici mort în trăsura comună, legată de nişte şine şi numită tramvai. Aşa că era nevoit să meargă pe jos. Nu putea întârzia, doamna Kirk avea palpitaţii şi ura ca el să întârzie în aceste momente delicate. Nu făcea decât s-o ţină de mână şi să-i măsoare pulsul. Apoi o sfătuia să iasă mai des la aer şi să nu-şi mai facă griji pentru nepotul ei, o zbenghe de băiat de vreo 19 ani, pus pe jocuri de noroc, tutun şi distracţie. Dar trebuia să ajungă cât de repede la dânsa, altfel se oţăra la el de cum intra pe uşă.
Prins în gândurile sale, doctorul Jasen nu observă maşina roşie care se îndrepta spre el. Aproape intră singur în uşa din dreapta şi se prăbuşi în drum. Din maşină ţâşni o tânără îmbrăcată în verde, cu gleznele la vedere aşa cum nu-i plăcea doctorului. Din poziţia în care se afla, doctorul s-ar fi putut lăuda că a zărit mai mult decât ghetele, dar condiţia sa fizică nu-i permitea astfel de libertăţi. Tânăra îngenunche fără fasoane lângă dânsul şi-l zgâlţâi serios sporindu-i zăpăceala:
- Domnule, domnule! Vă rog, reveniţi-vă! De ce vă aruncaţi aşa în faţa maşinii? Domnule, vă rog!
Doctorul Jasen îşi reveni mai greu decât ar fi făcut-o fără atenţia domnişoarei. De fapt, maşina nu-l lovise prea tare, mai rău îl zguduise căzătura. Nu mai era tocmai tânăr. În timp ce se ridica, simţi privirea unei a treia persoane. Pe marginea drumului se adunase obişnuita gloată de curioşi, dar privirea nu venea de acolo. În spatele său era maşina, dar în maşină era o doamnă corpolentă şi îmbujorată, care-şi agita de zor batista.
- Vă simţiţi bine, doamnă? întrebă delicat doctorul.
- Da, da, sigur. Vai, sunteţi rănit, trebuie să vă ducem la un doctor. Melissa uite ce-ai făcut! Ţi-am spus că maşinăriile astea sunt periculoase. Domnule, iertare, copiii ăştia nu mai au minte. Melissa ajută-i domnului să urce. Trebuie să-l vadă un doctor.
- Nu, nu, nu e nevoie, negă doctorul de trei ori. Mă grăbesc şi oricum nu am păţit nimic. Sunt eu însumi doctor, mă pricep.
- Atunci măcar să vă ducem unde aveţi treabă.
Constrâns de întârziere şi deranjat vizibil de mulţimea care se holba la el amuzată, doctorul Jasen acceptă. Dispreţul şi sila faţă de maşinăria aproape ucigaşă atinseseră cote înalte, dar nu mai înalte decât notele de care era capabilă doamna Kirk dacă el întârzia. Domnişoara Melissa îi culese jobenul de pe jos şi, după o primă încercare nereuşită, domnul Jasen fu suit în maşină.
După câteva minute, maşina roşie îl depuse în faţa casei doamnei Kirk, unde fu părăsit după nenumărate scuze şi dorinţe de revanşare. Intră grăbit, aranjându-şi în ultima clipă hainele. Secretul său fusese însă descoperit de o tânără servitoare care se şi grăbise s-o informeze pe stăpână. Doamna Kirk ştia.
- Va să zică v-a adus maşina. Cine e domnişoara? Vreo nepoată? Şi doamna? Vreo văduvă de-a vreunui văr?
- Nu, doamnă. Nu le cunosc nici pe domnişoară, nici pe doamnă. Am avut un accident nefericit şi s-au oferit să mă aducă la dumneavoastră. Cum vă simţiţi?
- Nu schimba subiectul!, tună doamna Kirk. Cine erau?
Încolţit cum era, doctorul Jasen observă că nici măcar nu făcuse cunoştinţă cu cele două doamne. Dar cum nu scăpa de doamna Kirk şi insistenţele dânsei, povesti cum se întâlnise cu două verişoare mai îndepărtate şi dânsele, amabile, se oferiră să-l aducă pentru că nu se făcea să întârzie şi nu găsise trăsura. Cu un mârâit scurt, doamna Kirk acceptă explicaţia şi reveni la problemele obişnuite: palpitaţii şi nepot.
După două ore de văicăreli şi suspine, doctorul Jasen fu liber. Ajunse acasă după masa de prânz şi mîncă friptura rece. Apoi se închise în bibliotecă şi adormi în fotoliu cu ochelarii pe nas. Fu întrerupt brutal de o servitoare care-i anunţă o vizită. Alt obicei prost al vremurilor ăstora, vizite în timpul siestei, neanunţate.
Doctorul îşi îmbrăcă redingota, nu se făcea să primească oaspeţi în halat, şi se prezentă în sufragerie. Două doamne îl aşteptau.
- Dragă domnule, ne cerem scuze că am dat năvală la o oră aşa nepotrivită, dar nu se putea să rămână lucrurile aşa, fără să ne cerem scuze corespunzător. Trebuie să veniţi la noi la cină astă seară.
Doctorul, trezit din somn şi nemulţumit de vizita inoportună, nu recunoscu din prima doamnele. Apoi, privirea insistentă a celei mai corpolente şi de vârstă medie îi atrase atenţia şi îi împrospătă memoria obosită.
- Dar nu e nevoie, mă simt bine. Ba chiar vă sunt recunoscător că m-aţi ajutat să ajung la timp la consultaţie.
- Insist! Nu accept un refuz!
Şi nu a acceptat. Timp de aproape o oră au ţinut negocierile. Domnul Jasen a fost înfrânt la fiecare argument. Îmbujorată la faţă şi triumfătoare, doamna cea durdulie ceru haina şi pălăria în timp ce se îndrepta deja spre uşă. Abia când se suise deja în acea blestemată maşină roşie, doamna îşi aminti:
- Strada Cumington, numărul 10. Doamna Brown, ţipă doamna în persoană acoperind motorul maşinii.
Peste numai câteva ceasuri, doctorul Jasen se afla în faţa casei cu numărul 10, de pe strada Cumington. Îşi blestema ziua când s-a decis să fie doctor, astfel încât toată lumea să-i afle uşor adresa. Era obosit, fără chef şi temător în faţa necunoscutului şi a voluntarelor doamne Brown. Se temuse de femei toată viaţa lui. Avea o constituţie fragilă şi pipernicită şi i se părea că toate femeile ajung să fie masive şi violente. Doamnele Kirk şi Brown erau exemple clare. Era probabil motivul principal pentru care doctorul îşi trăia singur anii. Sună la uşă moale şi un majordom cu vestă în dungi îl conduse în salon.
Doctorul aştepta de nepermis de mult timp singur în salon. Doamna Brown apăru la fel de corpolentă şi de vivace, într-o rochie de catifea tulburător de mov. În spatele ei veni Melissa, repezită şi în aceeaşi rochie verde pe care o purta de dimineaţă. Doctorul Jasen fu oripilat. Nici o persoană onorabilă nu lua cina în hainele purtate dimineaţa. Le salută politicos şi începu să scornească o scuză ca să se poată retrage în confortabila-i locuinţă. Doamna Brown îi tăie vorba scurt, cu un gest, poruncindu-i majordomului să servească băuturile. Vinul de Porto îi readuse doctorului culoarea în obraji, dar nu şi entuziasmul.
- Ne cerem mii de scuze că v-am deranjat azi dimineaţă, începu doamna Brown mieros.
- Da, da, adăugă Melissa, mii de scuze. Dar trebuie să fiţi atent pe unde mergeţi. S-au schimbat vremurile, zâmbi complice fata.
- Melissa este o şoferiţă excelentă. Ştiţi, aşa se numeşte cel ce conduce o maşină, şofer. E o modă nouă.
- Mda, mormăi doctorul. Se schimbă foarte des moda în oraşul nostru.
Conversaţia se desfăşură în aceleaşi condiţii cam o oră. Fu întreruptă de sonerie şi de apariţia unui nou musafir. Doctorul Jasen respiră uşurat, gândindu-se că noul musafir îl va scuti de chinul conversaţiei şi poate chiar se va putea scuza.
Musafirul era o doamnă micuţă, cu ochelari şi mânuşi de piele bej, perfect asortate cu ghetele şi cu pălăria verde. Începuse să vorbească încă din hol, fără a-l observa pe doctor. Din mânuşile bej răsăriră două mâini mici şi pline de inele, iar de sub pălăria verde o claie de păr castaniu, uşor grizonat. Purta o bluză albă, răsfrântă la guler şi o fustă verde, şocant de scurtă. Doctorul Jasen rămase cu ochii pironiţi pe gleznele musafirei.
- Draga mea Gil, să-ţi spun ultima veste. Melissa a lovit cu maşina pe domnul.
- Cum? Melissa? Doar e cel mai bun şofer.
- Ei, da. Dar domnul e cam aiurit aşa, pipernicit şi cam tăcut. Aproape s-a aruncat în faţa maşinii.
Cele două doamne îşi continuară nestingherite discuţia, cu detalii deloc plăcute pentru urechile doctorului. Se pare că doar majordomul îşi mai amintea de el şi îi umplea paharul din timp în timp. Melissa o zbughise de mult. Când calvarul îi deveni de nesuportat, doctorul Jasen se foi zgomotos în scaun. Cele două doamne tresăriră.
- Vai, dragă Gil, am uitat de domnul!, se lamentă doamna Brown. Dânsul este cel pe care l-a doborât Melissa azi. Nu puteam să nu-l invit la cină, să ne cerem scuze că i-am pricinuit aşa deranj.
- Nu-i nimic, doamnă, v-am mai spus. O neînţelegere, bălmăji domnul Jasen. Eu ar trebui să plec, e deja târziu şi mâine trebuie să ajung devreme la un pacient.
- Nici să nu vă gândiţi!, tună doamna Brown schimbându-şi ameninţător tonul. Rămâneţi la masă!
Constrâns din nou, doctorul Jasen luă o cină frugală şi prea picantă pentru gustul lui. Cele două doamne discutau aprins, bârfind tot oraşul. Din când în când îi aruncau o privire şi chicoteau apoi amândouă complice. Doctorul era de-a dreptul stânjenit. După vreo câteva pahare de vin, prinse curaj şi se avântă în conversaţie. Doamna zisă Gil, care nu-i fusese prezentată corespunzător, se dovedi un partener abil de conversaţie. Cunoştea piesele de teatru şi operă, era amatoare de plimbări prin parc şi nu-i era teamă de bărci. Doctorul Jasen era chiar încântat de dumneaei, dar când Gil se ridică să-i arate doamnei Brown mânuşile ghetele bej ţâşniră de sub fusta prea scurtă şi schimbară radical opiniile doctorului.
Cina se termină târziu în noapte. Doctorul începuse să moţăie în scaun, iar cele două doamne căscau molatec. Îi trezi pendula care bătea ora 11. Doamna Brown ceru trăsuri pentru musafiri şi se ridicară cu toţii pentru protocolul de rămas bun. Prin aburii somnului şi ai vinului, doctorul Jasen îşi îmbrăcă mantaua şi cu jobenul în mână se înclină politicos în faţa doamnelor. Era prea obosit ca să mai vorbească. Observă totuşi că domnişoara Melissa nu se întorsese şi că fusta doamnei Gil era nepermis de scurtă. Aerul rece al nopţii îl trezi aproape complet. Tocmai când îşi potrivea atent piciorul pe scara trăsurii o voce feminină cunoscută îl strigă:
- Domnule Jasen, la revedere!
Uitase complet de doamna Gil, care ieşise din casă împreună cu el. Ar fi trebuit să-i ofere trăsura, s-o ajute să urce. Se întoarse stânjenit, făcându-i galant semn doamnei să urce în trăsură.
- Nu e nevoie, zâmbi doamna. Va sosi şi trăsura mea imediat. Mâine pe la prânz voi fi în parcul Jefferson. Fac o plimbare.
Domnul Jasen înlemni. O doamnă care face propuneri unui domn este ceva scandalos. Se uită îngrozit în jur, speriat că ar fi auzit cineva. Reputaţia lui ar fi fost distrusă. Gil zâmbea delicat, urmărind strada în aşteptarea trăsurii. Era surprinzător că o fiinţă atât de mică şi delicată era totuşi femeie. Doctorul o privi încă o dată cu răceală şi trebui să recunoască faptul că Gil era drăguţă când nu i se observa lungimea fustei. În plus, avea o vârstă la care pericolul de a deveni masivă trecuse. Fără să vrea, doctorul se bucură că o depăşea în înălţime şi-şi umflă pieptul mândru. Apoi îşi ridică jobenul în semn de salut şi se urcă în trăsură.
Soarele se strecura vesel prin draperiile înflorate. Servitorii nu se fereau să facă zgomot, dar nu mai mult decât trăsurile care treceau pe sub ferestre. Doctorul Jasen se trezi fără voie şi plăcere. Era ora 10, nu avea pacienţi şi la vârsta lui se refăcea mai greu după astfel de zile lungi. Luă un mic dejun zdravăn şi-şi bău cafeaua pe terasă. Ce zi frumoasă! Numai bună de plimbare. Cuvintele îi amorţiră pe buze. Îşi aminti cu teamă de propunerea nepotrivită a doamnei pe care o cunoscuse în casa doamnei Brown.
- S-a întors lumea pe dos, bombăni doctorul.
Apoi se îmbrăcă, îşi luă bastonul şi jobenul şi o porni pe jos prin oraş. Avea proaspăt în minte incidentul zilei trecute ceea ce-l făcu să ocolească străzile aglomerate. Fără să realizeze ajunse în parcul Jefferson, bucurându-se de linişte şi soare. După numai câţiva paşi, zări o siluetă cunoscută, într-o fustă albastră, prea scurtă. O pereche de ghete bej, din piele fină, se zăreau de departe. Doctorul zâmbi, trase aer în piept, îşi învârti bastonul pe braţ şi se alătură siluetei.